Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, visele noastre şi tot viitorul înainte. Avem o familie şi un lucru pe care îl putem numi “al meu”. Atunci când ne este somn şi vrem să dormim este mereu un pat care ne aşteaptă să-l încălzim şi o pernă pe care să ne aşezăm capetele. Când plouă sau ninge nu trebuie să ne acoperim capul cu o plasă ca să nu fim stropiţi sau ninşi.. în timp ce vrem să adormim. Vrem să mâncăm? Perfect! Dacă nu avem dulceaţă de caise o avem pe cea de prune. Dacă nu avem pâine de la magazin o avem pe cea făcută de mama în cuptor. Nu avem apă minerală? Este destulă la robinet sau în fântână.


Nu trece o zi fără să nu simţim dragostea. Fie că este mama care ne priveşte blând sau tata care glumeşte cu noi, oricum, este cineva căruia îi pasă de noi. Pisicuţa care se îndreaptă înspre noi şi se pune pe genunchi sau căţelul care dă din coadă când ne vede.
Copiii noştri merg la şcoală şi ştiu să scrie, să citească. Niciunul dintre ei nu are boli precum malnutriţie, SIDA sau malaria. Niciunul dintre ei nu este nevoit să rabde de foame câte cinci zile până să aibă o bucată de pâine mucegăită pe care să o mănânce fără să se mai uite la data expirării, cum fac ai noştri.
Adevărul este că suntem mult prea nemulţumiţi de ceea ce avem. Întotdeauna râvnim la acel ceva mai mult şi uităm că deja avem mai mult decât îndeajuns. Îl avem pe Isus. Avem Calea, chiar şi Adevărul. Iar pe deasupra, Viaţa! Şi câteodată ne simţim dezamăgiţi de El. Nici măcar nu ne pasă de El.

Am citit despre cât de ospitalieri sunt oamenii din Africa. Atunci când mergi la ei acasă nu ştiu cu ce să te servească, deşi nici măcar ei nu au nimic. Când intri la ei în casă, dacă putem numi astfel o cameră cât patul din dormitorul părinţilor noştri, imediat te primesc cu sfinte îmbrăţişări şi îţi spală mâinile, picioarele. Ei zic că au totul, deşi nu au ce să-ţi dea să mănânce. Vorbesc cu entuziasm despre viaţă şi despre El, deşi pe o podea murdară şi putredă stau cinci copii care nu au mai mâncat de multă vreme. Îl laudă pe Dumnezeu cu ce au, deşi nu au nimic, am spune noi. Chiar aşa? Eu zic că ei au totul iar noi avem NIMIC.
Suntem prea sătui de la atâtea mâncăruri şi am obosit mergând la serviciu. Alte femei din Africa sunt disperate după un loc de muncă, aşa că ele caută în pământ bucăţi de fier ruginite şi îngropate de vreme, ca să le poată vândă pentru a-şi hrăni copilul muribund. Dar nimeni nu le cumpără “fierul”.

Sunt copii pe lumea aceasta care nu au zâmbit niciodată. Fete cărora niciodată nu li s-a arătat afecţiune şi care au murit din cauza aceasta. Noi spunem că dragostea înseamna aşa şi aşa. Că suntem experţi în ea. Scriem despre ea. Pozăm pentru ea. Trăim pentru ea. Tânjim s-o întâlnim. Dar ce e dragostea defapt?
Dacă o fată ajunge să moară din cauză că nimeni nu a iubit-o, iar noi aşteptăm să vină Papa de la Roma. Un copil are fire cărunte la patru ani din cauza malnutriţiei., iar noi încă mai vrem să vedem pe cine oare am putea iubi.
Dacă acea fată ar fi fost iubită, ar fi murit oare? Dacă acel copil ar fi avut ce să mănânce, ar mai fi avut fire cărunte în cap? Dacă noi am iubi defapt, i-am mai lăsa pe acei oameni aşa?

Noi ne scuzăm: Dacă lui Dumnezeu chiar i-ar păsa de acei oameni, nu ar lăsa aşa ceva. De ce lasă El aşa ceva? De ce atâta suferinţă? De ce ? De ce alţii mor de foame? Dacă tot Îşi zice Dumnezeu, de ce nu face ceva?
Dar oare El nu ar putea să te întrebe acelaşi lucru?