DUPĂ „PRIMĂVARA ARABĂ”

Tunisia a fost prima ţară în care au avut loc alegeri după «primăvara arabă». Momentan Israelul priveste îngrijorat la nordul Africii, unde islamiştii radicali au ajuns la putere.

După data de 17 decembrie 2010, urmările «primăverii arabe» în Tunisia au început să se manifeste după princi­piul prăbuşirii pieselor de domino. Am relatat de mai multe ori cu privire la temerile israelienilor, potrivit cărora de­mocratizarea ezitantă ar putea crea ini­ţial un vacuum în care forţele islamiste ar reuşi să pună mâna pe putere. Dacă privim la Africa de Nord, atunci Israelul a avut din păcate dreptate, pentru că peste tot partidele islamiste au dobândit mai multă influenţă.

Începând cu anul 1987, Tunisia s-a aflat sub conducerea lui Zine el-Abidine Ben Ali, care a fugit din ţară în 14 ia­nuarie 2011 în urma protestelor masive împotriva dictaturii lui. Astfel Tunisia a devenit prima ţară al cărei despot a fost dat jos de la putere în cursul «primăve­rii arabe». La sfarşitul lunii octombrie 2011, după mai multe decenii au avut loc primele alegeri libere în Tunisia, care până atunci a fost considerată a fi o ţară cu puţine caracteristici islamice orientată mai mult înspre Occident. Partidul islamic En-Nanda a caştigat alegerile şi se află acum la cârma ţării, cu toate că societatea este în continu­are divizată între obiectivele liberal-is­lamiste şi cele conservativ-musulmane.

În timp ce revolta din Tunisia nu a provocat îngrijorare la nivel mondial, cea din Egipt, unde masele din Piaţa Tahrir au fost nevoite să demonstreze mult mai mult pentru schimbări, a stâr­nit tensiune. Hosni Mubarak, care a fost preşedinte din anul 1981, dar care era de facto mai degrabă un despot, a cedat în cele din urmă în 11 februarie 2011 ce­rerilor de a se retrage, iar acum este pus sub acuzare. Alegerile din Egiptul con­dus interimar de armată au trecut prin mai multe faze, dar, la începutul anului 2012, un lucu era clar, şi anume că par­tidele islamiste vor ieşi caştigătoare în urma primelor alegeri libere. Acestea au strâns aproximativ 70% din voturi. Par­tidul cel mai puternic este Frăţia Mu­sulmană, care, deşi a fost interzis, are alături de el pe şi mai radicalul Partid islamist al Luminii (Hisb al-Nur).

Şi evenimentele din Libia au fost pe buzele întregii lumi, şi aceasta nu doar prin prisma intervenţiei trupelor NATO. Dictatorul Libiei, Muammar al-Gadaffi, care a condus ţara cu o mână de fier din 1979, a fost ucis în data de 20 oc­tombrie 2011. Încă din septembrie 2011 la conducere se află Consiliul Naţional de Tranziţie, înfiinţat cu doar câteva luni înainte şi alcătuit dintr-o mănă de membri. Consiliul s-a distanţat clar de rasism, discriminare, extremism reli­gios şi terorism, dar, în paralel, a cerut «mai mult islam radical pentru Libia.». În ianuarie 2012 au avut loc primele revolte ale populaţiei împotriva Consi­liului de Tranziţie.

Statul vecin, Algeria, este condus din anul 1999 de Abd al-Aziz, Boutefli­ka, a cărui victorie în alegerile de atunci este controversată până astăzi din ca­uza acuzaţiilor de manipulare făcute cu ajutorul armatei. Lui i se datorează Împăcarea oficială cu islamiştii din ţară, care au o influenţă constantă, în diver­se domenii, ca de exemplu în sistemul juridic, în care se practică dreptul isla­mic. Toate protestele «primăverii arabe» au fost blocate în ţara aceasta încă dintr-o fază incipientă.

În Maroc lucrurile au ră­mas destul de liniştite în de­cursul «primă­verii arabe». Totuşi şi în ţăra aceasta au avut loc schimbări masive. Maro­cul a fost pană acum o monarhie con­stituţională, peste care domnea ca conducător absolut regele Mohammed al VI-lea. În martie 2011, el a anunţat o revizuire a Constituţiei, prezentând "în acest sens în vară perspectiva unei Intăriri a diviziunii puterilor. Regele, care era considerat a fi în acelaşi timp şi conducătorul spiritual, primea sta­tutul de «sfânt». Acum statutul lui este definit doar ca «inviolabil», deoarece a lăsat conducerea spirituală în mâinile islamiştilor. În urma alegerilor parla­mentare care au avut loc la sfarşitul lunii noiembrie a anului 2011 a câştigat Partidul pentru Dreptate şi Dezvoltare, care se declară a fi islamist moderat, dar care, în ciuda acestui fapt, susţine o aplicare mai strictă a regulilor islamice. Prin Abdelilah Benkirane, Marocul are acum primul premier islamist.

Este clar că nordul Africii se îndreap­tă într-o direcţie care îi dă Israelului motive de îngrijorare. Cât de alarmantă este situaţia din perspectiva israeliană au dovedit-o sloganele antisemite care au putut fi auzite la vizita în Tunisia a liderului Hamas Ismael Hanije, precum declaraţiile Frăţiei Musulmane, care sunt tot mai des auzite în ţările nord-africa­ne. Hamasul a devenit modelul acesto­ra, prin ideologia lui şi prin «rezistenţa armată împotriva statului evreu». Antje Naujoks

Luat din Revista Ştiri din Israel Nr. 03/2012 pag. 12