Uitându-mă la dânșii cum cântă, am început să plâng! "Vom sta până la miezul nopții, nu ne grăbim", a spus fratele Ionică dintr-un cărucior. Vasilica, o soră oarbă a recitat Psalmul 32. Din 1988 nu mai vede. Dar învață pe de rost părți întregi din Scriptură! O altă soră fără vedere s-a rugat. Robinetul inimilor a cedat imediat. Lacrimi și laude. Un bărbat de vreo 50 de ani, dar cu înălțime de copil, a cântat la orgă. Și vocal. O cântare proprie, cum numai Fanny Crosby ar fi putut scrie. Magnific. Cu un patos mai rar întâlnit. Ionică de la Brazi - liderul grupului, a mărturisit că își dorește așa de mult să se ridice din cărucior... Nu să meargă, ci să mai poată sta la rugăciune în genunchi. De vreo 20 de ani nu mai poate...  Fratele Costel, un lucrător al Domnului, în vârstă de 43 ani, a mărturisit că din 1995 rinichii nu-i mai funcționează. Face dializă de 3 ori pe săptămână. "Uneori stau câte o oră lângă chiuvetă privind cum curge apa. N-am voie să beau. Ați mulțumit vreodată că puteți bea apă? Câtă doriți"...

Am predicat "Nu te da bătut niciodată" (1 - învingeți uriașii, 2 - nu vă lăsați biruiți de somn, 3 - nu vă lăsați bătuți de timp). Le-am arătat Biblia mea pe care scrie de vreo 20 de ani : "Born Win". Le-am spus însoțitorilor că pe blogul meu am postat maxima: "fiecare dintre noi e un înger care zboară cu o singură aripă; de aceea, nu putem zbura bine decât împreună". "Nu puteți zbura, decât împreună. Ei, sunt aripa dvs lipsă!". La sfârșit, o femeie și doi băieți tineri (unul în cărucior), s-au predat Domnului. Aleluia!

Extemporalul, l-am trecut cu emoții. Dar, n-a fost unul clasic, la care să scriu ce-am învățat eu, ci unul atipic, la care am învățat nu doar să scriu, ci și să apreciez cine sunt, și cum sunt...

După cca 4 ore de "liturghie", am mulțumit Domnului pentru lecție! Nimeni nu s-a plictisit, nimeni n-a ieșit pe-afară, nimeni n-a răsfoit cartea de cântări. Nimeni n-a auzit tic-tac-ul ceasului pe perete. Pentru că, a fost o biserică de har, nu una de ceas! Mi-a fost rușine că nu știu pasaje biblice lungi pe de rost, nu folosesc genunchii mai des, nu mulțumesc Domnului pentru că pot bea apă, că pot mânca orice (apoi mă vait de kilograme), că mă pot șterge singur la gură, că-mi duc eu lingura de ciorbă (la gură și nu la ureche), că văd Soarele, toamna și literele Bibliei...

Le-am mai spus fraților la plecare că Moise Melancton, care avea o cocoașă, a fost întrebat de-un copil ce-are-n spate. "O cocoașă!". "Nu, dvs aveți o cutie! Într-o zi, se va deschide și vor ieși niște aripi. Cu ele veți zbura la cer!".

M-am găndit în drum spre casă la un nou extemporal: noi, care suntem normali, avem cutie?