În urmă cu ceva zile am ieşit să iau cina în oraş cu… o altă femeie! Şi culmea, a fost ideea soţiei mele! "Ştim amândoi că o iubesti !" - mi-a zis într-o zi jumătatea mea, luându-mă prin surprindere. “Viaţa e foarte scurtă, dedică-i şi ei puţin timp”. "Da, dar eu te iubesc pe tine ", am protestat. "Ştiu, îns-o iubeşti şi pe ea".

Cealaltă femeie pe care sotia mea dorea să o vizitez era Mama, vaduvă de câţiva ani. Din nefericire, jobul, copiii, obligaţiile familiale, nu-mi permiteau s-o văd decât ocazional.

Am sunat-o s-o invit la cină "Ce s-a întâmplat ? Eşti bine ?" m-a intrebat. [Mama e tipul de femeie pentru care un telefon târziu, în noapte, sau o invitatie surpriză, sunt indicii de veste rea]. "Am crezut că ar fi plăcut să petrec ceva timp cu tine... Amândoi, singuri... Ce părere ai ?". Reflectând un moment, răspunse: "Mi-aş dori, mult."
În seara stabilită, în timp ce mergeam de la serviciu să o iau, mă simţeam emoţionat, aveam fiorii aceia care preced o întalnire specială. Când am ajuns, am constatat că şi ea era la fel de emoţionată ! Mă aştepta la poartă, îmbrăcată în vechiul ei palton.  Îşi încreţise părul şi îmbrăcase o rochie cu care sărbătorise ultima aniversare a căsătoriei. Faţa îi radia lumină, ca a îngerilor. "Le-am spus prietenelor că voi ieşi cu fiul meu, şi au fost foarte emoţionate" – îmi relată bucuroasă urcând în maşină.
Am fost la un restaurant, nu foarte elegant, dar foarte primitor. În drum spre masa rezervată, Mama se sprijinea de braţul meu ca şi cum  ar fi fost "Prima Doamna a Naţiunii"! Când ne-am asezat, a trebuit să-i citesc meniul (ochii ei puteau să vadă numai literele şi cifrele mari). Pe la mijlocul antreurilor, mi-am ridicat privirea spre ea. De dincolo de masă, Mama mă privea cu un surâs nostalgic pe buze. "Când erai mic, eu eram cea care îţi citea meniul. Îţi aminteşti?".
În timpul cinei am avut o conversaţie agreabilă, nimic extraordinar, doar ştiri despre vieţile noastre. Am vorbit atâtea, încât am pierdut şirul...
"Voi iesi cu tine altadată, dar numai dacă mă laşi să te invit eu", spuse Mama.
După ce-am condus-o acasă mi-a părut atât de rău că ne desparţeam... Am sărutat-o, am îmbrăţişat-o şi i-am spus că o iubesc.
Câteva zile mai târziu, Mama a plecat la Domnul, căci a făcut un infarct. Totul a fost atât de rapid, încât nu am putut face nimic. După puţin timp am primit un plic de la restaurantul în care cinasem împreună. "Cina este plătită anticipat. Am fost aproape sigură că nu voi mai reuşi să vin la  următoarea întâlnire. Oricum, am plătit pentru tine şi soţia ta. Niciodată nu îţi vei putea închipui ce a însemnat seara aceea pentru mine! Te iubesc ! Mama"

Fugozitatea vieţii cotidiene ne împinge să trăim un regim de fast-food, o întâlnire instant cu cele ce ne-au crescut pe braţe. Uneori, zile sau săptămâni întregi nu le auzim glasul, deşi telefoanele noastre au multe minute gratuite. Ne petrecm timpul sporovăind cu prieteni plictisiţi, iar mamelor noastre nu le mai spunem de mult nici o poveste, deşi urechile lor bătrâne, sunt deschise să audă glasurile copiilor iubiţi. Intrăm pe atâtea uşi în fiecare zi, dar pragul mamei dragi nu l-am mai trecut de multă vreme.

Stau mamele noastre la ţară, lipite cu nasul de geamul rece al iernii, cu ochii pironiţi la drumul trecătorilor. Dar fiul sau fiica, drăguţii ce umpleau gălăgios odinioară casa, nu se ivesc deloc. “Coboară atâţia din autobuze, din autoturisme. Ai noştrii, nici azi n-au venit”. Şi, mai şterg încă odată lacrimile cu colţul basmalei. Apoi, cu mâinile zbârcite de ţărâna colhozului sau a prafului din uzine, duc doi dumicaţi spre gura ce încă ştie să sărute. Doi dumicaţi, căci pită este din belşug, dar pofta..., pe apa sâmbetei s-a scurs. Dar nodurile au rămas în gât.

Aşteaptă mamele noastre prin garsoniere cu pereţii reci, învelite cu trei pături şi-ncălţate în ciorapii groşi de lână. Le-ar fi puţin mai cald căci afară miroase a ghiocei, dar indiferenţa noastră coboară termometrele sufletului. Răscolesc timide albumele cu fotografii, şi în perete agaţă cu bolduri o poză sepia de vreme, când băietul era premiantul clasei, iar copila a avut rolul Zânei bune.

Sunt mame singure, pitite printre munţi de medicamente şi candele ce ard şi ziua la doişpe, pentru cei pe care casa sau ţara asta n-a mai putut să-i încapă. Iar peste kilometrii depărtării s-a aşternut plumbul dezinteresul nost’ cel de toate zilele.

Sunt mame care ne-aşteaptă cu genunchii tociţi pe podelele bisericii din sat, cu psaltirea pe colţul mesei încărcate cu muşcate, care ne pun proptele la Domnul prin rugăciuni. Iar vorbele lor sărace, dar izvorâte din inimi bogate, aduc perdele de protecţie divină, zilnic, peste noi.

Sunt mamele noastre dragi care aşteaptă rătăcitorii, cu braţele deschise, la poartă. Şi ele, şi Dumnezeu. Sunt femeile acestea din viaţa noastră de care trebuie să nu mai uităm. Sau măcar nu aşa de des...

Azi, e 8 martie. E ziua mamelor noastre! Nu ştim dacă vor mai prinde alta... Ce facem pentru ele? (nu numai azi).

Ţine minte, Dumnezeu iartă, dar timpul nu!