În sens strict, literalismul se referă la un anume fel de a interpreta Scriptura. Prin extensie, literalismul se poate aplica oricărui tip de text și ar desemna o interpretare literală sau predilecția pentru sensurile imediate, primare, denotative chiar ale cuvintelor. Însă nu doar cuvintele necesită interpretare, ci întreaga realitate este un mesaj amplu, cu un anumit cod ce se cere descifrat. Deci literalismul se poate extinde la orice tip de mesaj.

Nenumăratele concepții filosofice, religioase, artistice, morale stau mărturie a faptului că oamenii simt nevoia să interpreteze realitatea. Că ea nu poate fi receptată altfel, nu poate fi pur și simplu înghițită, asimilată. Nimeni – oricât și-ar dori unii să se/ne convingă de asta – nu e tabula rasa atunci când interacționează cu realitatea. Are o seamă de condiționări genetice, dar și achiziții etice, culturale fie ele chiar și involuntare. Atât de insultatele prejudecăți (de care e o iluzie că ai putea scăpa) sunt astfel de lentile prin care recepționăm realitatea.

Cu cât aceste filtre de percepție sunt mai rafinate, cu atât realitatea căpăta sensuri mai complexe și mai nuanțate. Cu cât filtrele sunt mai rudimentare, cu atât individul este mai predispus către perceperea sensurilor imediate și primitive ale realității. E ca și cum ai avea probleme de vedere, însă, datorită ochelarilor nepotriviți, sesizezi doar obiectele mari, pierzând din vedere și frumusețea și complexitatea lor.

La acest nivel elementar al percepției se situează, de pildă, nevoile primare, ce se constituie ca mesaje pe care orice ființă rațională le poate înțelege repede și se poate folosi de ceea ce a înțeles pentru a-și îndeplini diverse țeluri. O paradigmă morală proiectată asupra lor, adaugă deja niște sensuri suplimentare, modifică interpretarea, dar influențează și comportamentul.

Ca să nu rămânem doar în sferele teoriei, să luăm, de exemplu, umorul. Căci umorul se întemeiază întotdeauna pe interpretare. Orice glumă mizează pe o discrepanță: fie între tonul serios și neseriozitatea mesajului, fie între realitate și felul în care e înfățișată ea în banc, fie între aspirație și posibilități etc. Deci pentru a putea râde la o poantă, e nevoie să fii în stare să lucrezi pe două planuri.

Astfel, cred că nu greșesc prea tare spunând că din calitatea umorului la care răspunde un grup (o clasă, un grup de prieteni, o școală, un popor) se pot trage concluzii despre felul în care percepe acel grup realitatea. Degradarea umorului dintr-o colectivitate dovedește sărăcirea intelectuală, morală, culturală a membrilor ei.

Faptul că toate televiziunile au coborât spre umorul ieftin, vulgar, pornografic, grotesc, scabros, înseamnă că atâta poate duce publicul. Se coboară spre literalismul nevoilor primare. Oricine înțelege câteva chestii de bază, fiindcă folosește anumite organe în anumite scopuri. E la modă și să fii încornorat, așa că și pe acest palier putem glumi, că lumea pricepe. Dar mult peste micile aluzii la conflicte conjugale și glumițe obscene de adolescenți întârziați nu prea se mai poate decât cu prețul ratingului.

M-aș bucura să fiu contrazis, însă Divertis, care făcea într-o vreme spectacole savuroase, cu un umor subtil și inteligent, a coborât către „standardul” impus de Vacanța Mare. Care Vacanța Mare nu cred că voia să îndobitoceasă spectatorul, la urma urmei, ci doar mirosea mai bine ce place publicului și se adapta, din dorința de popularitate… Așa a ajuns Garcea un model, deși fusese conceput în registru parodic. Spectatorii n-au mai fost în stare să prindă parodia, ci mulți l-au luat de bun. Acum Mugur Mihăiescu vrea să lupte cu toți Garcea care au năpădit țara, prin revista recent lansată.

Un alt exemplu de literalism mi se pare a fi și supralicitarea sexualității. Și a trupului în general. Niciodată în trecut omul n-a fost socotit numai trup. Mereu s-a suspectat că ar putea exista și altceva. Însă acum, din lipsă de antene pentru transcendent, s-a rămas numai la atât. Iar din trup, s-au preferat organele genitale.

Una dintre denaturările la care e predispus literalismul (sau literalistul) e tocmai aceasta: alterarea mesajului prin exacerbarea unui sens, a unui cuvânt, a unui accent. Și tocmai asta face toată industria pornografică.

S-a ajuns până acolo încât există un filtru erotic de percepție a realității, care reține numai cuvinte cu potențial senzual, denaturând orice discurs. Singura dimensiune de care beneficiază vocabularul astfel selecționat este una organic-orgasmică. Dacă dintr-un banal enunț precum „Ana are mere.” o scoatem pe Ana ca să ne extaziem în fața nurilor ei, mesajul este cu totul denaturat.

Privită sub acest unghi, „libertatea” clamată și adulată de părinții sexualității manifestate fără rețineri este mai degrabă o formă de degenerescență. Căci se știe că autonomizarea unui sens (textul scos din context) și extrapolarea lui frauduloasă este considerată un defect, nu o calitate.

Înapoiații medievali plecau din start de la premisa existenței a două realități majore. În plus, aveau o seamă de corespondențe între cele două realități și o varietate destul de mare de filtre. Cu toate acestea, ei sunt considerați retrograzi, stupizi, anacronici, habotnici, dobitoci. Deși noi am redus lumea la ceea se vede și chiar și din asta am am extras anumite porțiuni pe care le-am dezvoltat patologic.

Până și pentru animale era mai bine atunci. De vreme ce percepția realității era structurată pe nivele (a se vedea Divina Comedie, a lui Dante), e clar că existau și ierarhizări, iar animalele aveau un loc al lor pe această scală. Mai jos decât azi, ai zice. Oare? Într-adevăr, nimănui nu-i dădea prin minte să facă stațiuni și hoteluri pentru patrupede, însă cele mai multe animale de companie de atunci aveau ceea ce majoritatea celor din ziua de azi au pierdut: libertate. Potăile din zilele noastre ajung arareori să zburde libere după pofta inimii, căci au program acordat după orarul de muncă al stăpânului. Animalele au drepturi și încă multe, iar libertate… doar cu pipeta.

Supoziția mea e că vinovat de acest literalism reducționist este materialismul (nu raționalismul iluminist). Această filosofie de viață nu mi se pare periculoasă în primul rând pentru că-l elimină pe Dumnezeu din ecuație. Căci, în ultimă instanță, Dumnezeu nu are nevoie de confirmarea noastră ca să poată exista. Mi se pare periculoasă mai ales pentru că pretinde că ceea ce nu e materie și nu poate fi perceput rațional, nu poate nici să existe.

Practic se elimină astfel tocmai sensul exterior (și totodată superior) pe care această lume materială putea să-l poarte. Se amputează realitatea și ni se livrează sărăcită, în numele rațiunii, chipurile. Or, o știe toată lumea, rațiunea nu e un arbitru absolut, nici imparțial, nici neapărat cel mai credibil. Oricine a iubit măcar o dată în viață, poate depune mărturie că a experimentat și altceva decât rațiune pură.

Măcar plecând de la această experiență general umană, tot ar trebui să se îndulcească dogmatismul materialist care vrea să ne condamne la literalitatea existenței pământești. Și ateii materialiști mor de cancer, și pe ei îi doare dacă se taie, și ei suferă dacă le moare cineva din familie. Deci nu sunt nici ei capabili să ne facă, fundamental, viața mai bună. Atunci de ce n-ar ține cont măcar de nostalgiile și dorurile care se nasc în acea parte din om, care scapă rațiunii: în afecte?

O variantă denaturată de materialism este materialismul economic. Sociteatea noastră îl experimentează într-o versiune extrem de agresivă, pe care aș numi-o evoluționism economic. Adică cel care are cea mai mare abilitate de a face bani este selectat de sistem și propulsat în frunte, este socotit exemplarul cel mai bine adaptat, devine zeu. Toți ceilalți ne încolonăm pe urma acestor campioni ai banului și ne străduim (unii de bunăvoie, alții de nevoie) să-i imităm. Nimeni nu prea poate comenta, fiindcă o face pe viața lui sau a copiilor lui.

Consider că ateismul este cea mai virulentă formă pe care o ia acest tip de literalism, nu atât datorită faptului că ateii nu cred în Dumnezeu, ci datorită faptului că se străduiesc să-i demonstreze inexistența afirmând și absolutizând existența lumii vizibile. Știința (și rațiunea pe care se bazează ea) a fost în mod abuziv aglutinată în acest demers ideologic.

Căci știința nu poate dovedi nici existența, nici inexistența unui „obiect” pentru care nu are mijloace de investigație. Pe de altă parte, știința este, prin însăși natura ei, smerită și limitată. Cele mai importante dintre descoperirile sale sunt considerate „teorii științifice”, adică cele mai plauzibile explicații disponibile în acest moment. Într-adevăr, știința e literalistă, în sensul precizat mai sus, însă de un literalism modest, conștient de limitările sale și de faptul că se întemeiază pe probabilități, nu pe certitudini și absoluturi.

În paranteză fie spus, conflictul dintre știință și religie este artificial și a fost iscat și întreținut de ideologi militanți, care au forțat faptele ca să-și poată justifica opțiunile religioase.

Literalismul despre care vorbesc aici este însă vechi, nu e, după cum v-ați putut da seama, o descoperire recentă. Are o istorie și un cazier. Ne-a îmbibat atât de bine însă mintea și năravurile încât pentru majoritatea a devenit ca de la sine înțeles, e un fel de a doua natură. Mare parte din confortul nostru actual i se datorează, prin urmare beneficiază și de girul nostru afectiv. Ca un făcut însă, întotdeauna ne trădează la greu, fiindcă se perforează și lasă să se vadă prin el alte nivele de realitate.

Cu toate acestea, de fiecare dată revenim la el, ca la o mămică alcoolică, curvă și debilă. Dar nu știm (și nimeni nu ne spune) că mămica asta ne-a furat din materninate, disperată că niciodată nu va fi capabilă să aibă propriii copii. Ci doar (eventual) niște clone, fiindcă atâta îi permite ei… ingineria genetică.