Nevoia de istorie a creştinului actual

Într-o epocă de proslăvire ferventă a clipei, a instantaneului, a actualităţii feroce, cui mai foloseşte istoria? Cui mai ajută acele povestiri perimate şi revolute despre nişte indivizi şi evenimente irelevante, caduce, „moarte”? Acesta este modul de raţionare a postmodernului virusat de microbul deconstrucţiei. Dacă tot e să aruncăm la coş modelele, principiile şi valorile trecutului, de ce să nu începem cu istoria însăşi? Totuşi, cum rămâne cu noi, creştinii? Întreaga noastră moştenire este tributară trecutului, este acorată, zidită în secolele „învechite” ale istoriei. Ne place sau nu, creştinii rămân, inevitabil, nişte paseişti. Ei nu pot demara pur şi simplu de la personalitatea lor, proiectându-şi eurile, idealurile şi trăirile într-un viitor ai cărui arhitecţi tot ei se declară a fi. Nu pot pleca de la limita fiinţei lor în direcţia integrării într-un absolut al zeificării sinelui propriu, asemenea misticilor New Age. În permanenţă au apelat la memoria vremurilor apuse, au folosit trecutul ca pe o fundaţie sigură şi validă. De fiecare dată, în momentele de cumpănă, creştinii au bătătorit iarăşi drumul care duce la Modelul lor, la acea Paradigmă la care trebuie să te întorci mereu şi mereu pentru a fi sigur că mergi în direcţia corectă. Altfel spus, urmaşii lui Cristos nu pot să se rupă de trecutul lor matricial, exemplar fără a risca să-şi  demoleze singuri temeliile a ceea ce sunt şi ce cred.

Creştinismul de-a lungul secolelor, a lui Earle E. Cairns, este genul de carte pe care un creştin matur şi vindecat de „epidemia” ignoranţei actuale nu poate să o ocolească. Adoptând metoda „optimismului pesimist”, aşa cum autorul însuşi mărturiseşte, cartea trasează axele corecte pe care un om spiritual poate, şi trebuie, să-şi încadreze existenţa. Istoria nu este privită doar ca o concluzie firească a premiselor de factură economică; ea nu este, în termeni hegelieni, o manifestare  a Spiritului Absolut într-o eternă ajustare dialectică a tezelor şi antitezelor; nu este nici măcar o simplă rezultantă a determinismului geografic. Istoria, în termenii teismului biblic, este fenomenul liniar şi ireversibil prin care Dumnezeu îşi duce la îndeplinire scopurile. Nu este loc de procese oarbe aici. Dumnezeu este marele guvernator al istoriei, iar oamenii sunt regenţii săi. Omul poate afecta cursul istoriei, dar nu-i poate schimba radical direcţia pe baza propriilor sale ambiţii. Ca să deţii supremaţia asupra timpului şi istoriei, trebuie să le transcenzi, să ieşi din sfera temporalităţii şi să preiei pârghiile întregii ordini create. Şi aici doar Marele Meşter intervine, este domeniul Lui. De fapt, El e singurul specialist acreditat şi demn de toată încrederea.

Earle E. Cairns realizează un tablou diacronic al istoriei Bisericii creştine. Debutând cu Biserica incipientă a primilor apostoli şi ajungând cu desfăşurarea evolutivă până în secolul XX, mai exact în timpul celor două conflagraţii mondiale, autorul ne propune o incursiune captivantă în trecutul celor pe care noi îi numim „înaintaşii” noştri. Ca să ştii cine eşti, ce eşti şi de ce eşti ceea ce eşti, şi nu altceva, ai nevoie de o radiografie pertinentă a istoriei de la care, expres sau nu, îţi revendici substraturile credinţei tale şi cu care te identifici. Aneantizarea originilor nu e o soluţie. E doar o absurditate superficială croită de şi după modelul celor  autosuficienţi. Nu există un vid istoric. Din momentul în care Dumnezeu a creat timpul, El a pornit şi ceasul istoriei.

Iată care sunt, în linii mari, reperele temporale şi spaţiale ale creştinilor: anul 30 (cu aproximaţie) – înfiinţarea Bisericii creştine; 49 sau 50 – Conciliul de la Ierusalim în care primii apostoli trasează direcţiile principale ale credinţei lor şi dezamorsează conflictul dintre iudei şi Neamuri; 64 – persecuţia lui Nero; 200 (cu aproximaţie) – înfiriparea ideii de Biserică Catolică sau universală; 313 – Edictul de la Milano care oferă libertate de închinare creştinilor; 325 – Conciliul de la Niceea, respingerea arianismului şi crezul niceean; 325-451 – epoca marilor Părinţi ai Bisericii (Crisostom, Eusebiu, Ieronim, Ambrozie, Augustin, ş.a.); 381 – creştinismul devine religia oficială a Imperiului Roman; 451 – Conciliul de la Calcedon şi zorii Evului Mediu; 529 – Ordinul Benedictin, Monte Cassino şi apariţia monasticismului; 590 – Grigore I, episcop al Romei, unul dintre cei mai influenţi lideri catolici şi considerat a fi primul care preia prerogativele unui papă; 622 – apariţia islamului, marele rival şi duşman al creştinismului; 800 – Imperiul Roman al lui Carol cel Mare şi sfârşitul „evului întunecat”; 962 – Sfântul Imperiu Roman şi apariţia feudalismului; schisma din 1054 şi apariţia Bisericii Greco-Ortodoxe în Răsărit; 1095 (cu aproximaţie) – începe perioada cruciadelor şi a scolasticismului; 1054-1305 – apogeul puterii papale şi a dominaţiei sale seculare; 1210-1216 – apar ordinele Franciscan şi Dominican; 1309-1409 – declinul papalităţii, Marea Schismă, încercări de reformare interioară şi predecesorii reformei (John Wycliffe, Jan Hus, Savonarola); 1350- Renaşterea şi consolidarea statelor naţionale; 1453 – căderea Constantinopolului în mâinile musulmanilor; 1517 – cele 95 de teze ale lui Martin Luther, începutul Reformei religioase şi a bisericii moderne; 1523 - apariţia reformatorilor radicali – anabaptiştii; 1536 – Învăţătura lui Jean Calvin şi calvinismul; 1545 – Contrareforma, iezuiţii şi Conciliul de la Trent; 1648 - Pacea de la Westfalia şi recunoaşterea primelor state protestante; 1792 şi deceniile următoare - epoca misionară a protestantismului şi implementarea doctrinelor acestuia pe continentul american; 1815-1870 - resturarea puterii papale şi declararea infailibilităţii pontifului; 1914 - Biserica şi cele două războaie mondiale; răspândirea şi accentuarea tendinţelor ecumenice.

Desigur, acestea sunt doar câteva dintre datele şi evenimentele care au marcat istoria creştinătăţii şi care au contribuit la modelarea acestei filosofii de viaţă. Abordând istoria într-o manieră realistă, Earle Cairns reuşeşte să imprime, în consistenta sa lucrare, ideea că istoria umanităţii, în general, şi a creştinismului, în special, poartă în sine, ca pe un axis mundi, manifestarea Voinţei suverane a Dumnezeului infinit. Eşecurile omului se întîlnesc la tot pasul. Istoria o confirmă, iar creştinismul nu este nici el o excepţie. Ereziile, habotncia, ignoranţa, corupţia şi violenţa au constituit - şi constituie încă - pete negre care maculează imaginea Miresei lui Cristos, bagatelizând inclusiv valorile perene, profunde şi fundamentale ale mesajului divin. Panorama pe care autorul o oferă în cartea sa este vastă. Curgerea inexorabilă a timpului te conduce inevitabil la contemplarea finitudinii umane şi a limitelor sale. Răzbate, în schimb, din tot cuprinsul volumului, ideea centrală a manifestării gloriei lui Dumnezeu de-a lungul întregii istorii, de la origini până în zilele noastre sau, aşa cum spunea Augustin, "derularea istoriei umane se face înspre şi apoi dinspre Cruce".