Os magna sonaturum

Înainte de a discuta despre poezia lui Nelu Roşu trebuie să explic de ce am ales, pentru aceste rânduri, acest titlu: OS MAGNA SONATURUM.  Răspunsul va fi unul banal; sunt doar nişte cuvinte pe care Horaţiu le-a folosit pentru a stabili legile care ridicau satira la înălţimea poeziei, respectiv talentul (ingenium), inspiraţia divină, harul (mens divinior) etc.                                                                       Formula poetică a lui Nelu Roşu, aşa cum se va observa la o lectură atentă a textelor poetice, se găseşte sub semnul unei noi sensibilităţi poetice, a unei noi conştiinţe de sine a poeziei de inspiraţie divină care se înscrie în mişcarea de idei in pace Domini dormias, urmând o linie obiectivă: ,,Undeva ascuns în pântec / O celulă-a luat fiinţă / Ce poartă-n a ei structură/ Germenii de existenţă”.                                      În poezia ,,Coconul”, meditaţia religioasă, înfiorarea mistică în faţa existenţei tragic, a locurilor şi a întâmplărilor biblice sunt temele predilecte ale acestui volum: ,,Un vierme de mătase mic / Îşi ridică ochii un pic/ Şi, încântat de ce-a văzut, / În contemplare a căzut. / Şi cum mesteca aşa ud / Pierdut în frunzele de dud, / Se întreba pe loc uimit / ,,De ce mănânc aşa grăbit? / De ce există pe pământ / Un vierme ca mine, mărunt,  / Fără culoare şi picioare, / Deci fără scopuri şi valoare?”.                                            Putem  considera faptul că principiul generator-dinamizant al poeziei lui Nelu Roşu ar fi calofilia nu doar pentru că mijloceşte constituirea textului, este spaţiul convenţionalităţii semnului şi al motivării sale, declanşează semioza, ci pentru că presupune acel joc de tip agape, cultivând frumosul drept o condiţie de existenţă a peisajului, respective aspiraţia de existenţă a eului liric, pe linie voiculesciană: ,,Evanghelia l-a transformat pe Pavel / Din habotnic într-un ucenic, / Din prigonitor şi om de lume / În apostolul cel mai vrednic.”. În aceste condiţii, actul de cunoaştere poetică devină o contemplare detaşată, o retragere din contingent în spirit: ,,Cuvântul trebuie- auzit / Ca Duhul să nască credinţa / Şi la suflete tălmăcit / Ca să primească pocainţă. / Cuvântul trebuie citit / Adevăr să macine mintea / Şi la toţi cei din jur vestit / Divinul plan să afle lumea. / Cuvântul trebuie-studiat, / Comori cereşti să poţi găsi / Şi la prieteni explicat, / Să afle rostul de-a trăi.”.                                                                                                           Semnificantul textului, per ansamblu, constă chiar în imaginea, priveliştea căreia i se ignoră, deliberat sau instinctiv, caracterul referenţial: ,,Mi-e dor de veşnicie, / De Domnul meu iubit, / De dulcea feerie, / De locul pregătit.”, în timp ce semnificatul este conturat de tabloul chemării divine: ,,Când te cheamă Dumnezeu, / Nu-I poţi întoarce cuvântul, / Căci El e Stăpânul tău, / Iar apusul e mormântul. ”, peisajul concret rămânând doar un simplu, banal vehicul concret, material, poate chiar o substanţă intens perceptibilă şi avertizatoare: ,,Parcă de o veşnicie alerg pe pământ, / Însă prea curând în preajmă simt iz de mormânt”.                                                                                                                               Conştiinţa, oglinda de tip renovatio saeculi, eul liric, se sprijină pe soliditatea, putem spune chiar pe recurenţa liniştitoare a fenomenelor cosmic: ,,În jurulul focului troznind, / Ca fraţi ne-am adunat, / Faţa Domnului căutând / Şi drumul de urmat. / Pe malul apei şusurând, / Ca fii ne-am prosternut, / Pe Fiul slavei lăudând / Privind la ce-am facut. / Lângă pădurea fremătând, / Ca robi ne-am cercetat / Prin Duhul, Cuvânt căutând / Şi-al viziunii dat. / În mijlocul naturii iar / Cerem călăuzire, / Ca şlefuind al slujbei dar, / Să lucrăm în iubire.”.                                                                                     Volumul prezent trebuie citit drept un joc a două lumi: lumea sensibilă (KOSMOS AISTHETOS), o lume a  părerii, o lume fenomenală şi lumea inteligibilă  (KOSMOS NOETOS), lumea adevărului etern creionându-se, astfel, prin poezia ,,Poţi fi”  - ex nihili - o artă poetică din perspectivă platoniciană, Platon considerând „arta ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii”, jocul prim aparţinând Demiurgului: ,,Poţi fi imperfect, / Dar nu necioplit, / Căci cel cu bun simţ / E-un om pocăit. / Poţi fi limitat, / Dar nu rătăcit / Căci cel ,,în Scripturi” / E-un om regăsit. / Poţi fi supărat,/ Dar nu înrăit,/ Căci cel iertător / E-un om fericit. / Poţi fi depărtat,/ Dar nu părăsit, / Căci cel renăscut / E-un om preaiubit.”.

                                                              profesor Mirela Savin

                                                             doctorand in literatura