IMPRESII DESPRE VOLUMUL "Crampeie de har"

Am primit cu placuta surpriza, mai intai, iar apoi cu discreta recunostinta primul volum de poezii al lui Nelu Rosu, pe care l-am citit si recitit intr-un moment greu al vietii mele, cand chiar aveam nevoie de un suport moral si de o lumina calauzitoare, pe care le-am gasit adesea in poeziile adunate acolo.

         Intitulat cu mult prea multa modestie ”Crampeie de har”, volumul acesta ar fi putut, mai potrivit, sa se numeasca „Izvoare de har”, pentru ca sinceritatea senina si reconfortanta a versurilor pastreaza mereu ceva din transparenta curata si limpede a apei de izvor care te alina si te revigoreaza fara o reteta prea complicata. Spun asta si fiindca, in general, Nelu Rosu renunta (deliberat, se pare) la multe dintre podoabele ipocrite si numai exterior stralucitoare al lirismului neomodernist, preferand un discurs cinstit si prietenesc, adesea fratern, utilizand, de obicei, vocabularul fundamental al limbii, din dorinta implinita de a se face inteles de omul obisnuit, cel care are cea mai mare nevoie de o mana de prieten si de o calauza morala. Iar simplitatea aceasta, cantata si transformata in arta poetica, pare sa izvorasca mereu dintr-o sincera dragoste de oameni si dorinta de a fi de folos celor ce n-au incercat pe cont propriu marele intrebari ale vietii, ale caderii si ale mantuirii, in fond. Drept pentru care, adevaruri eterne si esentiale sunt comunicate in cuvintele cele mai simple si mai familiale, ca intr-o discutie de la suflet la suflet, calma si profunda totodata.

Cu atat mai surprinzator, cu cat poezia religioasa cu fior religios a fost adesea sufocata de prea multi termeni arhaici si liturgici, devenind, in cele din urma, prin abuz de metafore si de alegorii, un exclusivist „joc secund”, care isi rateaza insa tocmai mesajul omenesc, apropiat si firesc, indepartandu-se astfel tocmai de sufletele celor pe care incearca sa-i apropie de Dumnezeu.

         „Cititorul trebuie sa inteleaga mai intai, ceea ce spun si nu sa fie uluit de modul cum spun”, pare sa insinueze Nelu Rosu printre randurile poemelor sale, preocupat mereu ca mesajul sau sa ajunga intreg si curat la semenii sai si sa fie inteles, in primul rand in spirit si litera. Din punctul acesta de vedere, se renunta, de obicei, la sensul figurat al cuvintelor, iar metafora si alegoria sunt rar utilizate, mijloace de cele mai multe ori folosite din dorinta copilareasca de a epata si de a uimi cititorul prin efecte poetice indelung si obositor repetate in poezia europeana a secolului trecut.

         „Adevarul e unul singur si El nu are nevoie de haine scumpe si stralucitoare pentru a fi primit la masa noastra” se sugereaza in poezia „Adevarul”, care se incheie cu acest unic adevar total:

                      „Chiar daca-ngusta este Calea

                       Doar El, Isus, e Adevarul.”

         Totusi intr-o poezie, precum „Prima ninsoare”, poetul devine vizionar, realizand din cateva linii simple, imaginea panoramica, extazianta a unei lumi fara pacate-poate lumea ideala de dupa Judecata finala-o lume curata pana incele mai marunte detalii, neatinsa inca de ghearele intunecate ale ispitei si ale pacatului.

         Obsesii obisnuite ale autorului, caderea in pacat si ispita terestra, ne apar acum mai suave (alinate si anihilate de prezenta, intrupata in zapada, a Duhului Sfant), adica de imaginea concreta a unui Dumnezeu-Mantuitor care se reveleaza pe Sine prin albul triumfator si izbitor al fulgilor de nea.

         O transfigurare poetica a unei celebre parabole evanghelice este si poezia „Samanta”, prea explicita poate, iar prin dorinta sa de a mobiliza si de a convinge, aproape imnica:

                                 „Veniti crestini sa cucerim noi orizonturi

                                  Sub inclestarea surda din vazduh

                                  Restaurand domnia Celui Tare

                                  Prin indrumarea Sfantului sau Duh”

         Dar imaginea unei „Holde” unice „sub Soare infratita” umanizeaza din nou demersul poetic, prin superba viziune a unei umanitati reunita intru Isus si pregatite sa-si accepte Judecata si Mantuirea. Se strecoara din nou aici o idee care se intrezareste mereu printre randurile intregului volum. Aceea ca autorul se simte mantuit pe sine numai daca ar putea sa salveze intreaga omenire. O minunata lectie de autosacrificiu si de genorizate umana.

         Oricum, Nelu Rosu este un poet matur care, instinctiv, si-a ales cele mai potrivite mijloace de expresivitate literara pentru a da trup poetic, inaltei misiuni pe care si-a asumat-o si pe care o implineste zi de zi cu neobosita invrednicire.

         Iar noi ii multumim pentru rabdarea si truda de a ingemana „slova de foc” cu „slova faurita” si de a turna in versuri, ireprosabile prin simplitate, sensibilitate si accesibilitate, esenta inteleapta si vie  a predicilor sale indelung cumpanite.

                                                                              Profesor Ioan Florin Stanciu

                                                               Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania