Nu trebuie să ai cine ştie ce dimensiune teologică, pentru a sesiza (neputiincios), anual, dimensiunile de neegalat pe care le-a căpătat sărbătoarea Crăciunului, adică a Nativităţii - cum adevărat este ea în lumina biblică. Nu, nu vă gândiţi la vreo trezire spirituală a creştinului român, la faptul că urcă mai aproape de cer după ce a meditat la ieslea Prunclui născut în scutece sărace. Ci, la îmbulzeala de la cumpărături, în ciuda preţurilor plesnite, la banii aruncaţi pe lucruri pe care nu le-ar fi cumpărat cu altă ocazie, la consumerismul excesiv, la spitalele gemând de caraghioşi care au căzut în păcatul îmbuibării, la grătarele încinse în frigul de decembrie (probabil o răzbunare pentru anii comunişti când friptura era tabu pentru populaţia mioritică), la km de caltaboşi înfulecaţi, la bubuielile ca la Verdun, la chiotele ce răsună de la termopanele dintre blocuri până la ferestruicile caselor răsfirate printre vii şi livezi...

Privim atât de dezgustaţi la kitsch-urile care au sufocat nu numai pe mireni, ci chiar şi „feţele religioase” (până şi Papa Benedict s-a-mbrăcat în Moş Crăciun!). Suntem ofuscaţi de substitutele care-L ţin pe sărbătorit, pe Isus Hristos, afară, la uşă, chiar de ziua Sa! Pavoazarea de Crăciun a ajuns aproape asemănătoare cu Halloween-ul: brazi împodobiţi (uneori chiar în biserică!), beteală, globuleţe, lumini, leduri, vâsc, ho-ho-ho-ială, crăciuniţe (!) dezbrăcate, dar cu căciulă de „moş” pe cap, moşi din ciocolată, moşi de închiriat, felicitări aiurea, care n-au nimic în comun cu noaptea sfântă, reni cu nume de import sau autohtone, care trag la sănii... fără zăpadă. Brazi din metal în oraşe, copaci plini cu leduri, costume de moş pentru câini, ba chiar şi ficuşi împodobiţi cu beteală, (cum am văzut chiar azi într-o farmacie)!!! Ce e aia iesle, Prunc, sfinţi părinţi, magi? Afară cu actul nativităţii!

De unde vin toate obiceiurile? Cine le-a introdus, şi de ce?

În România, nici unul din textele religioase vechi nu menţionează cuvântul Crăciun până în secolul XVI-XVII, termenul fiind introdus abia după anii 1750, aşa cum aflăm din dicţionarul Academiei (care atribuie numai 3 referiri secolului repectiv, în documentele lui Anonymus Caransebiensis, Pravila lui Matei Basarab sau Crestomaţia lui Gaster, afirmaţii care însă nu s-au putut verifica), ori mai târziu de la istoricul Nicolae Iorga: „ziua Crăciunului care este la leat 25 decemvrie după călăndariul cel vechiu”. De ce au întârziat românii cu acest nume? Simplu: în spaţiul carpato-danubiano-pontic Moş Crăciun nu era cunoscut ca o zeitate a bisericii! Şi, mai logic, el nu era alăturat sărbătorii Naşterii Domnului (E bine sa nu uităm că în Cazania de la Govora din 1642, şi în Cazania lui Varlaam din 1643, întâlnim "Sărbătoarea Născutului").

Vâscul, care se vinde prin pieţe, are rădăcini la druizi ori celţi, păgâni care îl considerau plantă sacră (!?), capabilă să vindece bolile deoarece avea virtuţi magice (!). De la obiceiul lor de a umbla cu vâscul (cu crăcile), pe la casele oamenilor, a apărut mai târziu colindul cu sorcova (o cracă cu foi de hârtie colorate!), element care nu are nici o legătură cu creştinismul!

Bradul de Crăciun (sau „pomul de iarnă” cum e cunoscut de românii mai în vârstă), este de asemeni un elemnet păgân, originar din spaţiul germanic, apărut în jurul anului 1605. Deoarece este veşnic verde, catolicii l-au considerat un substitut al pomului veşniciei din grădina Edenului!!! La început el nu era împodobit decât cu mere sau nuci, apoi cu trandafiri de hârtie. Pentru prima dată „lumina în pom” a fost „pusă” de Martin Luther, care a aprins mai multe lumânări, dorind să arate copiilor pe întuneric cât de frumos este bradul său împodobit. De la lumânările lui Luther s-a ajuns la ledurile de azi, de la trandafiri de hârtie la globuleţele de aur, de la bradul veşnic verde la brazi sintetici! În ţara noastră bradul nu se împodobea niciodată în casele „de români” înainte de anul 1920, obiceiul fiind considerat o sărbătoare nemţească, prezentă doar în odăile saşilor din Transilvania.

Moş Crăciun, această persoană care „stie totul despre copiii cuminţi” şi vine cu sacul de daruri pe coşul sobei, este o invenţie pur americană, în 1931 Coca-Cola impunându-l pe piaţa de marketing. Dar Santa Klauss (numele american) este la rândul său un substitut al Moşului Nicolae, cel mai darnic dintre sfinţi, care umple ghetele cu bunătăţi! În zelul lor, de a fi „mai catolici decât papa”, unii atribuie acestui nume personajul soţului Crăciuniţei, om rău care a tăiat mâinile soţiei sale după ce a ascuns Pruncul într-un grajd! Oare, un moş simpatic care întruchipează bunătatea, cum este Santa, să fi fost la origini criminal şi maliţios?

Ca să fie parcă un paradox, dacă la catolici Crăciunul este o zi cu cel mai mare fast, în unele biserici, de altfel intitulate creştine neoprotestante, nu se sărbătoreşte deloc evenimentul! E corect să opreşti sărbătoarea? Nu! Pentru că noi, ca şi „lumina lumii”, trebuie să arătăm acesteia modul în care se sărbătoreşte corect, în care poate fi slăvit Dumnezeu. Altfel, de unde ar şti etalonul exact?

Nu mă consider un radiolog de moravuri, dar lejeritatea cu care obiceiurile lumeşti au luat cu asalt bisericile creştine mă îngrijorează. Am văzut brazi împodobiţi nu numai în casele fraţilor dar şi în bisericile lor, am văzut „moşi crăciuni” atârnaţi în perdele, coroane (cu/fără vâsc) atârnate la uşile de la intrare, crăci de brad cu beteală pe mese, brăduţi artificiali (mici) pe televizoare (!), instalaţii care luminau ca în Las Vegas, efecte, leduri, licurici, artificii „de milioane” trase în aer (degeaba), căciuli de moş şi sorcove la copii... Şi... mă opresc aici. De unde atâta degenerare, atâta gravă dezarticulare a sensului sărbătorii Crăciunului? Nu cumva din necunoştinţă, nu cumva din ignoranţă? Nu cumva, practicând obiceiurile lumeşti, ajungem ca la Crăciun să ne strângem în jurul sărbătorii şi nu al Sărbătoritului? Să ne strângem în jurul bradului şi nu al Pruncului Isus? Ai brad în casă, în biserică, ai atârnaţi „moşi crăciuni” la fereastră, fâlfâie „ledurile” în nopţile de decembrie la dumneata-n sufragerie? Te îmbraci în haine de „moş” pentru a face daruri micuţilor? Dacă-i aşa, te-ai întrebat vreodată dacă toate aceste „tradiţii” îi aduc slavă Pruncului din iesle? Dacă aceste „coji de nucă” îi plac şi Lui? Oare nu cumva, prin practicile noastre, ştirbim (inconştient) din semnificaţia sărbătoririi Nativităţii? Pentru că în spatele bradului de Crăciun, a globuleţelor, a betelei colorate şi a tuturor celorlalte pavoazări stă ascuns satana (aşa cum uneori „în dosul crucii stă diavolul”, cum afirma Cervantes), care nu doreşte decât să fure încă o sărbătoare. Încearcă să iei măsuri, astfel într-o zi, vom da socoteală, de toate zilele irosite cu ocazia acestei sărbători.

Sărbătoarea Crăciunului vine şi pleacă. Numai Pruncul din iesle va rămâne veşnic! Poţi să alegi bradul, Moşul sau pe Isus? Însă nu-i poţi avea pe toţi!