Am rămas marcaţi de ajutoarele de care de multe ori nu aveam nevoie, de sponzorizări pe care nu întotdeauna le-am meritat. Românii, mari amatori de gratuităţi, fac coadă în faţa oricărei posibilităţi de a mai obţine ceva pe degeaba.

Există o mentalitate alimentată de regimul comunist: „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. O etică a muncii complet răsturnată. Suntem renumiţi pentru lucrul de mântuială. Să vorbim despre gropile din asfalt, serviciile de proastă calitate, vânzătoarele ursuze, funcţionarii arţăgoşi şi câte şi mai câte oftaturi zilnice?

Dar cum se explică hărnicia „căpşunarilor”? Echipele de români care pun gresie, faianţă, parchet sunt renumite peste graniţă. Care este miracolul care îl transformă pe românul fără chef, într-un muncitor punctual şi conştiincios?

Diferenţa evidentă este recompensa. Acolo românul lucrează pe bani, pe ceva care îi asigură un trai decent şi îndestulător. Poate să îşi cumpere tot ce are nevoie. Apoi, munceşte mult, chiar şi 12 ore pe zi, dar ştie că lucrul acesta nu va dura toată viaţa. Munceşte o perioadă, ca să „îşi asigure un viitor”. Perioada dificilă este percepută ca una tranzitorie, un sacrificiu temporar.

Cât de bine ştim să ne aranjăm treburile când este vorba să ne urmărim propriile interese!

În lucrarea lui Dumnezeu, suntem prea „români”. Muncim pentru Domnul cu mentalitatea muncii făcute pe gratis. Mărturie stau atâtea lucrări şi activităţi rămase nefăcute, sau făcute prost. Fără chef, fără motivaţie. Bănci goale. Linişte. Dezinteres. Lâncezeală. Nimeni nu sacrifică nimic. Nu avem timp. Şi dacă lucrăm, o facem parcă pe degeaba. „Cândva vei fi răsplătit”, e adevărat, dar tu trăieşti acum, aici.

Răsplata. Aici este problema. Biblia vorbeşte vag despre răsplată. „ Mai ţine trei cetăţi” în pilda talanţilor. Vei avea un nume nou, cunună care nu se poate veşteji, vei locui pururea în Templul lui Dumnezeu. Cetăţi de aur cu porţi de safir, străzi de aur ca sticla străvezii. O lume ciudată, greu de imaginat, imposibil de descris. Într-o astfel de lume, trebuie să aştept răsplata orelor de trudă nevăzută de nimeni. Că binefacerile de aici sunt monedă forte dincolo, este clar. Dar ce reprezintă moneda aceasta? La noi e simplu: mâncare, băutură, casă şi maşină. Dar dincolo, unde acestea dispar, sper într-o monedă nevăzută. Aceasta este problema lipsei de motivaţie.

Lucrarea lui Dumnezeu este voluntară, e adevărat, dar nu gratuită. Dacă am înţelege acest fapt am lucra altfel pentru Domnul. Am putea deveni „căpşunarii”, care ştiu că doar pentru o perioadă de timp trebuie să muncească atât de mult. Va veni şi vremea răsplăţii.
Răsplată? David lămureşte pe undeva misterul. El spune despre Domnul că El este răsplata lui cea mare. Interesant, nu? Dacă urmărim cu atenţie în Scriptură, acest tip de motivaţie este ca un fir roşu. Recompensa cea mai mare nu sunt nici cetăţile, nici străzile, nici strălucirile. Ci Domnul. Onoarea de a fi cu El. Onoarea de a-L cunoaşte. De a sta în Prezenţa Lui. Onoare. Bucurie. Fericire. Exuberanţă. Prezenţa Dumnezeului infinit.

Mai este o problemă legată de dimensiunea lucrării pe care o facem. Este adevărat că unii fac lucrări cu adevărat impresionante: rămân în urmă azile, orfelinate, biserici, şcoli. Dar noi ceilalţi, muritori simpli, ce înseamnă lucrare creştină pentru noi? Unele activităţi sunt total lipsite de pioşenie. Ne împiedică să ne gândim la răsplată o anumită rutină - zilnic hrăneşti aceiaşi copii, faci aceleaşi tipuri de sacrificii, absurde şi banale în acelaşi timp.

În mijlocul cotidianului, Dumnezeu se coboară, ia banalul pahar cu apă şi spune: „un singur pahar de apă oferit în Numele Meu va fi răsplătit”.

Şi nu ne mai rămân multe de adăugat.