Istoria nu lucrează din inerţie. Ea are puncte culminante şi o traiectorie greu de reconstituit. Princpiul cauză-efect se dovedeşte insuficient în faţa avalanşei de evenimente. Dinamismul latent sau manifest al istoriei ia prin surprindere cele mai prodigioase minţi. Nu-ţi trebuie decât o doză minimă de bun simţ pentru a admite că există ceva superior, inefabil şi tulburător, iar acest Ceva este, de fapt, Cineva. „Suntem prea mici pentru o poveste atât de mare”, obişnuia să rostească regretatul Ioan Alexandru adeseori. Dumnezeu în providenţa şi suveranitatea Sa ne uimeşte din nou, de sărbători. Este încă un prilej ca amnezia noastră privitoare la cele profunde să fie anihilată, iar preocupările superficiale să treacă binişor pe locul secund.


Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului are atât de puţin de-a face – în realitatea ei – cu trupul şi cu relaţiile interpersonale. Orizontalizarea ei este poate cea mai primejdioasă capcană în care suntem prinşi an de an. Ea trebuie să producă în noi cu totul altceva şi pe un plan în primul rând vertical. Un exerciţiu benefic ar fi să ne gândim, teofanic, la spiritul profeţiilor Întrupării. Aproape toate operează cu aceeaşi antiteză: întuneric/lumină, iar Isaia este atât de convingător.


Prevestirea lui Mesia este văzută ca o soluţie eternă şi definitivă la tenebrele păcatului şi ale robiei spirituale. Dacă după Cădere omenirea se adânceşte tot mai mult într-un întuneric dens şi năucitor, atunci profeţii vesteau ceva cu totul uimitor: vine Lumina Lumii. Şi Lumina chiar a venit. Undeva, în Betleem, Hristos îşi face simţită prezenţa în ciuda opresiunilor de tot felul. Decretul irodian nu face decât să arate cât de mare era bătălia şi cum întunericul este mereu la porţile luminii. Relatările evanghelice – mai ales cele din Luca – ne prezintă evenimentul învăluit în lumină. O lumină resimţită fizic, taborică, o lumină care îngrozeşte, dar care în esenţa ei îndrumă spre o singură persoană: Isus Hristos. Drumul păstorilor şi al magilor este o înaintare în noapte, iar Intruparea este o victorie asupra întunecimii minţii şi al inimii. Alături de tesalonicieni să fim şi noi „fii ai luminii şi fii ai zilei” (1Tes. 5.5).


Profesor Ghiţă Mocan