Oare de ce…? Întrebarea acesta o aud din ce în ce mai des în jurul meu. La tot pasul întâlnesc oameni din ce în ce mai disperaţi, oameni din ce în ce mai egoişti, mai sceptici, mai răi, oameni pentru care nu contează decât verzişorii din buzunar, sau ca să fiu puţin ironic, cei 30 de arginţi.

Un individ mânat de curiozităţi primitive, m-a întrebat: „De ce ai mers tu, Răzvan, la Colegiul Biblic? Nu cumva vrei să mergi în State? Nu cumva primeşti ceva ajutoare de dincolo? Sponzorizări de la fraţii tăi pocăiţi? Oricât s-ar bucura unii să răspund afirmativ la această întrebare, nu pot. Pentru că nu urmăresc nici o vizită la Turnurile Gemene (care apropo s-au prăbuşit de mult), nu primesc nici ajutoare cu toate că mi-ar plăcea să primesc nişte cămăşi de forţă pentru cei care aleargă spre moarte. Nu de alta, dar să-i opresc cumva. Şi ca să răspund la toate dilemele domnului întrebător, nu primesc sponsorizări. Nu urmăresc decât să fac voia lui Dumnezeu. Cât de abstract sună asta pentru dumneavoastră? Vreau să fac şi eu ceva pentru El, cu toate că de prea multe ori eşuez. Drumul pocăinţei este greu, dar totodată plin de binecuvântări, de fericiri. Şi apropo, pentru mine fericirea nu reprezintă banii, nu reprezintă cei 30 de arginţi, nu o vacanţă sau un sejur în jurul Mediteranei. Nu e nici măcar un bilet câştigător la 6/49. Pentru mine fericirea e să pot privi cu ochii roşiatici din cauza somnului-nesomn răsăritul soarelui, să pot să simt mirosul pomilor proaspăt înfloriţi, să pot să vorbesc cu prietenii mei de una, alta... Fericirea e să nu am nimic, dar absolut nimic şi să stăpânesc tot. Nu banii, nu proprietăţile şi vila cu piscină, nu BMW-ul din garaj, nu cupoanele de pensie, nu telefonul mobil şi calculatorul…nimic din toate acestea. Pentru că pentru aceste lucruri a fost vândut Isus.

Am avut de multe ori impresia că oamenii în general nu îşi aduc aminte de Dumnezeu în bucuriile lor. Nu îşi aduc aminte de Dumnezeu când sunt sănătoşi, când au ce pune pe masă. Oamenii îşi aduc aminte de El doar atunci când reţeta este plină cu medicamente, când sicriul este în curte, când sunt scoşi din fiarele contorsionate. Oamenii Îl trădează pe Dumnezeu la tot pasul. Oameni ca Iuda se nasc în fiecare zi. Oameni pentru care doar cei 30 de arginţi contează, uitând că dacă mor în minutul următor nu au ce face cu ei. Iuda s-a grăbit să Îl vândă pe Isus. Atâţia alţii mai stau la rând şi-aşteaptă oferta mizeră. Dar pentru Numele lui Dumnezeu să căutăm să facem voia Lui! Să alergăm după lucrurile care cu adevărat contează. Haideţi să nu mai alergăm după lucruri trecătoare, ci după veşnicie! Nu după bani, ci după suflet. Adevărata viaţă va fi atunci când Îl vom vedea pe El venind pe norii cerului. Mă va lua.

Să nu mai alergăm singuri la spânzurătoare. Iuda a fost mai rapid decât toţi, a ajuns primul, a sărutat, a luat, iar mai apoi a aruncat banii, a avut mustrări şi a ajuns la finish având drept recompensă în vecii vecilor, spânzurătoarea…
Cred că şi Iuda ca şi mulţi oameni din ziua de azi şi-a pus o singură întrebare. Oare de ce? O să mai folosim această întrebare aşa des?