Stăteam la masă cu un individ tare vorbăreţ. Nu ştiu cum să spun că era bun sau rău de gură, dar ideea e că în treizeci de minute nu am reuşit nici să respir datorită debitului verbal pe care îl poseda. Fără o structură în discurs, îmi spune că el s-a lăsat şi de citit cărţi pentru că nu vrea să îşi umple mintea cu ideile altora, că el vrea să fie învăţat doar de Domnul, nu de oameni.
Tocmai îmi povestise nişte lucrări ale Domnului din viaţa lui, era tare încântat. Adăugase şi câteva principii de viaţă pe care el le-a extras din propria-i experienţă, învăţături demne de luat în seamă.
I-am replicat că dacă vreau să-i urmez primul principiu, acela al lepădării cărţilor şi învăţăturilor altora, ar trebui să pun la index tot ce a spus el şi să mă rog ca Domnul să îmi arate şi mie tot ce el tocmai mi-a povestit, altfel de ce să-l cred? Ei, asta-i prostie, mi-a răspuns... cuvântul magic, ce bine că îl rostise. A venit ca o eliberare.
Încă nu mi-am revenit din şoc. Trăiesc experienţa asta foarte des. Întâlnesc mulţi oameni cu tot felul de principii din acestea, pe care nici nu ştiu cum să le numesc... sunt “sfinte” oricum. Naiv de sfinte. Se pare că inteligenţa şi valoare de orice fel sunt simple aberaţii, iar câteodată devin delicte. Nu va fi nimeni sincer ca să recunoască asta ca anomalie comportamentală, dar această luptă surdă este un abuz la normalitate. Dar cum altfel ar putea fi tăiat stejarul ca să plantăm spinul în loc? De asta nici nu ne mai mirăm de atâtea plantaţii de buruieni existente şi îngrijite cu migală. Să fie mari. Prostie frumoasă.