A stat de vorbă cu Dumnezeu.

Ajunsă în prezenţa Lui s-a gândit că în sfârşit: „îmi face cineva dreptate” însă „am aflat că n-am dat aproapelui cu măsura de dragoste primită de la El.”



Când a împlinit 36 de ani, Lucia era în a doua săptămână de sarcină cu cel de-al optulea copil al familiei. Pe 17 iulie 1996 împreună cu soţul ei şi doi dintre copii cei mari, Adrian şi Marina, veneau cu maşina pe drumul dinspre Ceica spre Oradea. „M-a cuprins o întristare” ne spune Lucia. „Am închis ochii şi nu i-am mai putut deschide. Mâinile mi s-au îndreptat şi răsucit pe lângă corp. Picioarele mi s-au chircit sub torpedoul maşinii. Capul îmi era înclinat într-o parte; ochii îmi lăcrimau întruna.”


Comunicarea pe care Adrian, Marina şi soţul ei încercau s-o stabilească cu ea era în zadar. Au oprit maşina. Marina se ruga pentru mama ei, Adrian îi făcea masaj pe cord, iar soţul cuprins de nelinişte se învârtea în jurul maşinii. Marina ne povesteşte că acel moment a marcat-o, „am simţit spaimă, spaimă că-mi pierd mama”. „Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, doar că mama nu era bine şi abia vorbea. Printre mormăieli puteam descifra: Traian să ai grijă de copii.”, ne mai spune Marina.



„Vedeam la o distanţă cât ar fi din apartamentul nostru până la piaţă” aproximativ 1000 m. În îndepărtarea aceea am zărit „peste umăr colţurile aripilor. Am păşit într-un con de umbră. În jurul meu erau lumini vii, de mărimea unei palme, care se mişcau, mă cunoşteau şi m-aşteptau. Cântau cântări. Acea muzică ne mărturiseşte Lucia, a mai auzit-o în momentul pierderii conştiinţei. A leşinat în spital pe când era însărcinată cu Ema. Îşi aminteşte că a spus „lăsaţi muzica să meargă.”, când şi-a revenit din leşin.



Luminiţele le numeşte „protocol de primire. Îi ştiam, dar nu pot spune cine erau. Am fost întrebată dacă erau persoane cunoscute. Nu ştiu, nu pot spune, tot ce ştiu este că îi ştiam.” Viaţa i se derula în faţa ochilor într-o imagine tridimensioanlă; peliculele erau suportul acestor imagini. „Mă bucuram că îmi face cineva dreptate. Erau martori care relatau ce am făcut şi cum. Vocea lui Dumnezeu îmi arăta ce s-ar fi întâmplat dacă alegeam altfel în fiecare situaţie din viaţă. Logica Lui e cu totul inversată faţă de a noastră. Am văzut că nu am nimic.”



În acest proces de ieşire a sufletului din corp, trece de întâmpinarea luminiţelor şi a revizuirii vieţii. Îşi aude soţul cum bolborosea cuvinte neînţelese de ea, în jurul maşinii pe care sufletul ei a părăsit-o. Acasă îşi vede cei cinci copii , cel mic avea atunci doi ani. De ei se ocupa sora Luciei în lipsa acesteia. Aude cum o voce o pune să aleagă între cer şi familie. Ruga Luciei suna aşa „te-am ascultat, vreau să rămân aici, nu mai vreau să mă întorc.”

Vocea însă îi spunea „doar o clipă mai rabdă” pentru că Dumnezeu mai trebuia să şlefuiască caracterul ei. Verdictul a fost dat, iar Lucia a simţit cum coboară în trup. De sub piept şi până în vârful picioarelor trupul îi era îngheţat. „Simţeam în interiorul corpului o răceala ca cea a gheţii.” Sentimentul trăit era de indignare, furie pentru că a revenit pe pământ. Timp de trei zile a zăcut la pat, mai mult inconştientă şi fără nici un control asupra corpului ei. Aflăm că acesta este momentul ce a declanşat o durere în trupul ei, diagnosticul final după şapte ani de vizite pe la doctori, a fost cancer osos.

Dumnezeu pretinde ascultare de la ea, vindecarea se va face natural prin ionizare naturală, mere şi leurdă. Cu găuri în oase şi cu un diagnostic pe care-l refuză în acte, Lucia este vindecată total de puterea lui Dumnezeu. Anii de suferinţă nu-i putem descrie în cuvinte, dar ce am văzut în Lucia este aceea lumină divină, pe care nu ai cum s-o vezi decât la acei oameni care stau în dependenţă de El. S-a încrezut 100% în Dumnezeu şi a avut harul de a vedea cerul înainte de a părăsi lumea celor vii.