„Modul în care îi tratezi pe ceilalţi oameni, reprezintă cel mai puternic impact pe care îl laşi în urma ta. Timpul tău este viaţa ta, de aceea cel mai mare dar pe care îl poţi face cuiva este timpul tău...”
O să încerc să redau în cateva cuvinte un scurt istoric despre viaţa copiilor înainte de-a ajunge în plasament, aceasta în cel mai fericit caz deoarece, din păcate, majoritatea copiilor abandonaţi rămân în instituţiile de stat, unde se ştie că viaţa lor e tratată superficial, devenind inumană uneori şi nefericită.
Pe perioada celor aproape 5 ani de când lucrez în acest domeniu am avut ocazia să întâlnesc tot felul de cazuri. Pentru început am cunoscut o fetiţă cu care am lucrat de la vârsta de cinci ani şi jumătate. Am presupus că având această vârstă îmi va fi foarte uşor să lucrez cu ea, dar nu a fost aşa. La început credeam că problemele ei provin din cauza faptului că e un copil abandonat, lipsit de iubire si neacceptat, dar pe lângă toate acestea cauza o constutuia şi mediul din care povenea.
Am aflat mai tarziu că primele luni din viaţă le petrecuse împreuna cu familia ei la groapa de gunoi a oraşului. Îmbolnăvindu-se foarte rău a fost adusă în stare critică la spital, unde mama ei o abandonase. Aici s-au întâmplat lucruri inumane cu ea, făcute chiar de asistentele care se presupun a fi cadru profesionist. Având deja un an s-a ridicat în picioare încercând să umble prin pătuţul ei. Lucrul acesta a „deranjat” asistentele ceea ce le-a determinat s-o lege cu fâşii de pansament de pătuţ. Pentru că a stat foarte mult timp legată, la ambele mîini i se făcuse o rană destul de adâncă. În momentul în care a ajuns la mine, în jurul antebraţului avea o cicatrice de aproximativ 5 mm.
După această perioadă, a ajuns la noi în fundaţie unde a stat aproximativ 3 ani revenindu-şi destul de mult. O cunoşteam pe această fetiţă înca din perioada în care fusese în fundaţie pentru că făceam practică acolo. După trei luni de la terminarea colegiului am luat-o la mine acasă fără să ştiu toate aceste lucruri, dar Dumnezeu mi-a dat înţelepciune să-i fiu alături chiar şi pentru puţinul timp pe care l-am petrecut împreună. După aproximativ patru luni a trebuit sa ne despărtim, deoarece urma să plece la parinţii adoptivi. Ştiam de la inceput că într-o zi va pleca dar totuşi despărţirea nu a fost uşoară, investisem dragostea mea în ea şi pot spune că a plecat schimbată radical din familia noastră, creştea ca un copil normal.
Nu ştiu dacă vă puteţi imagina cât poate schimba viaţa unui copil un cămin plin de dragoste şi acceptare. Cel mai important lucru pentru copiii care sunt în plasament la noi în familie este să se ştie că fiind ai nostri, parte a familiei noastre, ei nu sunt şi nici nu se considera copii abandonaţi.
Copiii sunt sensibili la influenţele demoralizatoare încă din primii ani ai copilăriei, mediul în care cresc în perioada timpurie a vieţii este cel care le determină tendinţele caracterului şi le modelează. Ei sunt foarte receptivi la impresiile morale şi spirituale, iar cei care sunt educaţi cu înţelepciune şi dragoste în perioada copilăriei, vor deveni oameni integri; acei oameni de care are nevoie societatea noastră.