Poveste de duminică
Adăugată de user necunoscut in 10/02/2008, citită de 2.481 ori
Autor: florin, Categorie: Editoriale
Poveste de duminică
“A fost o vreme, mai demult, când nu erau decât două împărăţii sub soare. Unul dintre împăraţi, l-a capturat pe celălalt şi l-a închis într-o peşteră. Era invidios pe el, pe împărăţia, pe avuţia lui. De ce să fie doi împăraţi? Şi astfel, toată familia celuilalt împărat este cazată în peşteră. Ca-n Meşterul Manole românesc, intrarea peşterii se-nchide definitiv. Zidită sau un bolovan, avea să ţină loc de încuietoare veşnică.
Din tron împărătesc în adâncimile pământului. De la miros de flori şi zumzăit de-albine, la jeg, ape reziduale, gândaci...şi totuşi împăratul n-a murit. Metamorfoza s-a produs repede. Ochii s-au adaptat la întuneric, pielea şi-a pierdut capacitatea de a fi sensibilă şi vietăţile din subteran au devenit comestibile, apa infectă, potabilă. Generaţii de-a rândul au continuat să trăiască acolo în peşteră. Copii se năşteau şi izbuteau să supravieţuiască. Uitaseră cu toţii că ei sunt rude cu un împărat. El însuşi trecuse demult în nefiinţă. Poveştile în care bunicul era împărat şi ca aveam grădină mare, făceau mai mult rău decât bine, aşa că lumea a renunţat să le mai spună. Trăiau. Atât. Şi le era chiar bine. Ei nici nu cunoscuseră o altă alternativă, aşa că pe cine să fie supăraţi?
La suprafaţă viaţa-avea aceeaşi măsurătoare. Iarna aducea primăvara cu flori înmiresmate, cu păsări, câmpii-nverzite şi apoi venea vara cu inegalabila spendoare, apoi toamna şi iarna şi iar de la-nceput. Murise şi împăratul cel ranchiunos , şi fiii lui, de multe generaţii.
Dar într-o zi, o cronică găsită le indică un loc, o temniţă în care fusese închis un împărat. Au deschis-o şi au găsit nişte fiinţe care au ieşit afară, dar soarele le-a ars pielea. Ochii le erau răniţi de lumină, mirosurile de flori îi deranjau, păsările erau motive de fugă, florile erau ciudate şi oameni hilari. Şi nici nu s-au putut obişnui cu normalitatea. Poate că era mai bine-n peşteră. Aici aveau parte de-atâta suferinţă, o suferinţă cauzată de neputinţa acceptării şi acomodării cu realitatea.”
Povestea aceasta îmi spune că adevărul îmi pare ciudat, străin, atunci când eu sunt obişnuit cu peştera. Afară lumina răneşte, mirosul doare şi totuşi morala e simplă: unde te simţi mai bine? În care lume te-ai acomodat?
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Opțiuni