Vreau să fie prima şi ultima dată cand scriu despre dezinteres. De ce spun asta? Pentru că am momente cand sufăr de sindromul dezinteresului şi mă simt “cu musca pe căciulă”. Asta nu-mi place. Dar scriu pentru că vreau să îmi treacă, şi apoi n-o să mai scriu. O să scrie alţi dezinteresaţi şi probabil că o să le treacă şi lor.

Cum ar suna oare definiţia dezinteresului? Ceea ce trebuie să fac, pot să o fac, ştiu cum să o fac, dar totuşi nu fac, se numeşte dezinteres. Poate că ar putea fi o definiţie bună, dar parcă e prea lungă. Dezinteresul e atunci când nu-mi pasă, atunci cand nu mi-e destul că am văzut două filme, vreau să-l văd şi pe-al treilea şi mâine am examen. Atunci cand am timp de repetiţii dar ştiu că nu sunt necesare şi urgente. Eu sunt bun. Din start. Cel mai simplu lucru pe care îl pot face e…nimic.

Dezinteresul lasă urme. Acel “nimic” la care mă pricep aşa de bine îşi lasă amprenta în viaţa mea şi chiar pe faţa mea. Cearcănele de la ochi nu sunt de la învăţat, şi nici de la paginile Bibliei, tot “nimicul” mi le-a făcut. Are el metodele lui. Există ceva ce pierd şi nu mai pot recupera niciodată atunci când sunt dezinteresat. Mă uit în urmă şi-mi dau seama că am pierdut foarte mult timp pentru că am ales să fac “nimic”. E trist nu? Sau aşa e toată lumea, nu sunt singurul şi “Show must go on!”.

Soluţile pentru combaterea dezinteresului sunt foarte simple şi logice. Le ştiu şi le ştiţi şi voi. Dumnezeu trebuie să intre în ecuaţia vieţii noastre, dar nu ca o necunoscută. El va fi “baza” ecuaţiei. Data viitoare vreau să vorbim despre succes. Voi înlocui cuvântul “nimic” cu “totul”şi mă voi bucura să mă simt “cu musca pe căciulă”.



Marius Ivonici, student la Colegiul Biblic Est European