Urmând aceeași deschidere spirituală a lumii ca „un vast atelier al lui Dumnezeu“ (N. Danilov), Alexandrina Tulics revine cu un nou volum de versuri, „Așteptări“ (Iași, Ed. 24 de Ore, 2025), într-o permanentă dinamică, din care nu lipsește seninătatea credinței și a smereniei izbăvitoare, veșnic vie și atentă la nevoia extatică a conștiinței poetice.

E drept că această readucere a chipului divinului în relieful profanului e de folos revelației poetice în găsirea drumului adevărat, ce exprimă autenticitatea ființei; sinteza superioară a existenței dincolo de care totul se risipește în ceața neantului nu încetează să acționeze ca un analgezic teluric, simbolul unei eclatanțe orfice care stă parcă mereu la pândă:

„Doamne, / Îți cânt pe notele ascunse / în sufletul atât de obosit / de discordanță dintre oameni / și macii pe care i-am iubit / ei sunt împliniți în bunăstare / în vorbe aprigi sunt diriguitori, / dar uită că au fost căzuți în vale / și le-ai întins / iubita-Ți mâna, / spunându-le: / – Eu sunt aicea pentru tine, / vrei să te / ridici din al așternutului nămol? / Vrei să te-nsoresc oricând, oriunde, / să-Mi fii mereu aproape / și-oricât ți-ar fi de greu / mâna-mi întinsă peste tine să te scape? / N-ai vrea să-ți fiu prieten / și ajutorul bun în toate / ca-n urma rugii înălțate / să fim întotdeauna: Frate-frate?“ („Cântec“).

Pe aceleași coordonate, ale unei meta-existențe ce-și caută și își însușește minunile sfidând ispitele concretului, poeta cerne o întreagă hermeneutică a derizoriului, prinsă între reperele fragmentarului, a unei anumite dispoziții sufletești.

Firește, dorința resacralizării lumii nu face decât să pună în evidență ceea ce Alexandru Cistelecan definește cum nu se poate mai potrivit ca „o sensibilitate ultragiată care reacționează – cu atât mai mult cu cât percepe până și pregătirile inefabile ale candorii... ce vrea să țină drumul drept al confesiunii și să facă desenul cel mai imediat al stării“.

Este aici un transplant, dacă îl putem numi astfel, în cea mai statornică stare, căutarea unui alt timp în care umanul se întretaie cu frumosul în orice moment al vieții:

„altarele florilor vor fi bogăția sufletului meu / care a semănat / pe vreme de crivăț / furtuni, / stropind cu lacrimi / frumusețea lor / înainte de ivirea verdelui“.

Într-o astfel de comuniune cu divinul, prin trecerea de la actual la virtual, imaginea ființei posedă prin ea însăși o putere de semnificare prin corelări și metamorfoze, aproape de timpul nesfârșit și veșnicia acestui sens în devenire. Bifurcația dintre creator și lume se va prelungi, până la urmă, dincolo de sine, de nimicnicie și măreție, de supunere și trufie:

„Am simțit ca un pumn de jar ce-mi era aruncat în piept / grăbit să ardă tot / dar mai ales inima / care începuse să plângă într-un hohot de plâns dureros... / în vale, o turmă fusese atacată de lupii flămânzi ai inimii iertate“.

E interesant cum lirismul, fără să atingă cota maximă a undelor sale, fuzionează cu toate umbrele oglinzii, le contemplă sau le anulează în filigranul divin. Mai rămâne de știut, ca o aptitudine pentru revelație, scenariul nerostit al calvarului și mântuirii în lumini călăuzitoare și e cu totul firesc, este consecința autenticei fervori a spiritului, a trecerii în eternitate prin iubire.

Cuvântul devine semn originar al dependenței față de pur, re-creat de o realitate ce-l transcende:

„Eu așez litere formând scări / pe care urcă cuvintele albe / în șir / după ultima treaptă / se formează / straturi de ghiocei imaculați“.

Pe baza acestei tentative de cristalizare existențială, menită să pună sacrul în materia cuvintelor, apare și o anumită nostalgie a trecerii, un pseudo-transfer sentimental, ca într-o imagine votivă, ideea creației ca o jertfă, într-o mișcare de flux în care s-ar putea exterioriza, confirmată, credință în măreție și cădere:

„Poeții sunt ploile calde / ce cad peste malurile înghețate, / soarele ce taie ziua în două, / să o ducă / și celor care de mult nu au văzut răsăritul; / furtună ce sparge căldura în miezul zilei dogoritoare, / apusul ce trage lumina peste munți, / trompete în liniștea nopții, / arcușuri în simfonia ce liniștesc insomniacii; / valurile mari ce scot din adâncuri / lacrimile promisiunilor aruncate, / amintirile cele mai frumoase, / dar și dureroase... / mâinile celor care imploră cerul / să-i scape pe muritori / de prigoana întunericului încarnat / în cei care aruncă / sudalmi / peste numele lui Dumnezeu.“ („Poeții“).

De această tratare a momentelor înălțătoare „suferă“ poeta, demersul său putând fi perceput, așa cum inspirat scria Nichita Danilov, ca „o neliniștită căutare a făpturii lui Dumnezeu, în propriul său eu, dar și în lume“.

Din această dialectică, neîmpinsă vreodată dincolo de o ultimă terapeutică morală, tentațiile și provocările lumii palpabile răzbat cu obstinație; meandrele acestei combustii reprezintă fermentul esențial al unei creații pentru care misterul divin reprezintă unica șansă a unei resurecții spirituale.

---------------------------------------------------------------

Articol preluat din Revista Ateneu, septembrie 2025

Articolul face referire la volumul de poezii „Așteptări”, despre care  e scris AICI.