Dacă o mare parte a poeților contemporani, în spiritul nietzschean, al nihilismului, probează de multe ori o depărtare de centru către margini, o depărtare de origini către noi orizonturi cu promisiunile unor noi experimente și experiențe, poeta Alexandrina Tulics, rămâne fidelă centrului, acestui punct din care, în fond, izvorăsc temele ei mari cum ar fi tema liturgicului, a relației și a dialogului cu Dumnezeu, tema întâlnită la tot pasul în volumul Spre Tronul Ceresc.

     Apoi descoperim tema maternității, a relației cu mama, ființa care completează paleta candorii în lirica Alexandrinei Tulics, ființa care mijlocește prin har întâlnirea cu sacrul și cosmosul, ființa a cărei mâini sunt când corzi de vioară, când pomi care cresc în ceruri, când aripi rănite de întunericul care stă precum un animal flămând la pândă, când o candelă, cum descoperim în poemul „Mama candela”.

     Nu în cele din urmă, descoperim tema rădăcinilor, în care punctul central cade pe principiul de dor de țară, de patrie, secvența în care descoperim și atitudinea dojenitoare a poetei față de felul cum redescoperă țara, aflată în mâinile unor politicieni, gulere albe, avizi după arginți și aur. Starea de dojeneala se intersectează de multe ori cu cea involuntar și necontrolat muzicală, cum întâlnim în „Mai poți, Românie!”

    Nu lipsește din poezia autoarei nici elementul cromatic, poeta preferând culorile nostalgiei, cele ale toamnei, dar și cele ale renașterii, ale reînvierii, ale primăverii, cum de altfel daca ne vom referi la paleta metalelor vom descoperi, că aidoma întâlnite în discursul liturgic, preferate sunt elementele de aur și argint. Învăluită într-o formulă de pastel, poezia anotimpurilor, dă la vedere și o anumită muzicalitate, ceea ce ne trimite oarecum să consideram că Alexandrina Tulics practică și o poezie învecinată neoromantismului, cu atât mai mult cu cât tonul rapsodic pare evident în poezia „Rapsodia primăverii”.

    O poetă a luminii este Alexandrina Tulics, fără a fi ceremonioasă, fără a apela la biografismul comun; în spirit simplist judecă și expune trăirile sale lirice, trăiri care înseamnă pe de-o parte suferința dorului de origini, de țara, pe de altă parte bucuria regăsirii în dialog cu Dumnezeu. Multe dintre poeziile din acest volum sunt micro povestiri, parcă niște învățături transmise în formulă comprimată celor ce au să vină sau celor ce vor să vadă, altfel spus, în discursul poetic descoperim și un iz al învățăturii creștine sau al îndrumării materne.

    În cele din urmă, pot spune ca Alexandrina Tulics, dincolo de solaritatea poeziei sale, este o poetă fără mască, o poetă originală și sinceră, o poetă care fără să jongleze în stiluri alambicate, dar nici cu teme așa-zise la modă, ci mai curând orientată spre paleta tradițional-conservatoare, eliberează din arhiva emoțiilor trăite și asumate, o linie temporală, conectată la realitățile istorice contemporane, damnată la schimbările haotice impuse de gulerele albe, dar și o lume a candorii, a iubirii, a recuperării de sacru și al reconectării omului adamic cu natura, cosmosul și toate elementele prin care se arată Dumnezeu.

                                                             Conferențiar universitar Paul Gorban