Teopoesis, Philosophical Essays, Mirco Publishing, 2021, Chicago, USA, 209 pages

Teopoesis este o încercare de a desluși din tainele creației poetice în lumina revelației divine. Eseurile din această carte nu sunt scrise analitic într-un stil sistematic sau argumentat academic ci sunt mai degrabă rodul unor reflecții personale asupra rostului și a rolului poeziei și a frumosului sacru în opera de mântuire a sufletului omenesc în condițiile vieții într-o lume desacralizată care pare să fi uitat de Dumnezeu.

Starea de spirit intuitivă, teopoetică, inspirația și revelația teo-ontologică și onto-teologică, nu pot fi exprimate și împărtășite altora altfel decât prin mijlocirea limbajului poetic. Teopoesis, calea liberei cugetări, face posibilă și inteligibilă revelația, taina nepătrunsului. Fără darul contemplației, al imaginației și al exprimării poetice omul n-ar putea trece dincolo de orizonturile realității convenționale, s-ar putea ușor pierde într-un păienjeniș de analize și de raționalizări abstractizante, de prezumții silogistice și de demonstrații duse până la imposibil, argumentum ad absurdum, care în ultimă instanță sfârșesc în înfundături logice și în paradoxuri. Teopoesis îl ajută pe om, animalul vorbitor, homo loquens, să poată ieși din labirint urmând ecoul propriilor cuvinte după ce a biruit minotaurul cel orb al istoriei, să-și poată aduce aminte ce a visat în noaptea aceea lungă în care s-a luptat cu îngerul, să poată vedea ce se ascunde dincolo de umbrele peșterii platonice, să poată găsi cuvintele cele mai potrivite pentru a destăinui semenilor viziunea poetică și beatifică a vieții și a creației lui Dumnezeu.

Theopoesis is an attempt to discern some mysteries of poetic creation in the light of divine revelation. The essays in this book are not written analytically in a systematic or academically argued style but result from personal reflections on the meaning and the role of poetry and sacred beauty in the work of saving the human soul in the conditions of life in a desecrated world that seems to have forgotten God.

The intuitive, theopoetic state of mind, the theo-ontological and onto-theological inspiration and revelation, cannot be expressed and shared with others other than through poetic language. Theopoesis, the path of poetic imagination, makes possible and intelligible the revelation shining forth through the cloud of the unknown. Without the gift of contemplation, imagination and poetic expression, man could not go beyond the horizons of conventional reality, he could easily get lost in a web of abstract analysis and rationalization, syllogistic presumptions and demonstrations taken to the impossible, argumentum ad absurdum, which ultimately end in logical culs-de-sac and paradoxes. Theopoesis helps man, the talking animal, homo loquens, to follow the echo of his own voice to get out of the labyrinth after defeating the blind minotaur of history, to remember what he has dreamt on that all night he fought the angel, to evoke what hides beyond the shadows of the Platonic cave, to find the right words which enable him to portray to his fellow-man the poetic and beatific vision of life and of God’s creation.