Titlul acestei scrisori zugrăvește gândurile mele (Liviu) și reflectă experiențele trăite în ultimele două luni. Pentru mintea umană, felul lui Dumnezeu de a lucra e de cele mai multe ori de neînțeles și ilogic. Nu vreau să spun că greșește în ceea ce face sau că trebuie să lucreze conform așteptărilor noastre, ci vreau să subliniez simplul fapt că Dumnezeu iese din tipare și lucrează conform altor parametri, inaccesibili vederii și înțelegerii noastre.

Isaia, omul lui Dumnezeu care a avut parte de revelația Lui, surprinde această idee în capitolul 55 când spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.”

Imediat după reîntoarcerea noastră din Romania, ajunși în Lima, am mers cu Debora la pneumolog pentru că programasem un control după tratamentul pentru atsm pe care îl luase în România. Doctorița a spus că e bine și că trebuie să continue tratamentul început în țară. Din partea ORL-istului am avut aceeași lumină verde, așa că ne-am făcut pregătirile pentru reîntoarcerea în junglă.

Ne-am bucurat să fim din nou în locul unde ne-a chemat Dumnezeu și pe care îl îndrăgim. Am găsit bine casa și lucrurile, pline de praf, dar fără atât de mult mucegai ca alte dăți, ceea ce ne-a bucurat pentru că am avut mai puțin de spălat și curățat. Acesta a fost antrenamentul de câteva zile ca să ne putem intra în ritm.

Din nou la Lima?

Aceasta a fost reacția mea când Amalia mi-a spus că se gândește să se întoarcă cu Debora la Lima. Ce s-a întâmplat de fapt? Imediat ce am ajuns în Atalaya, Debora a început să facă crize puternice de astm și să respire greu. Au fost nopți cumplite și pentru ea și pentru noi, ore nedormite, rugăciuni înălțate și lacrimi vărsate. Spray-urile de astm nu o mai ajutau deloc.

Strigam la Dumnezeu și părea că nu se întâmplă nimic. Oxigenul în sânge îi cobora foarte mult și pulsul îi urca la dublu. Îi ceream Domnului să ne arate ce să facem și ce vrea să ne învețe.

Nimic nu se potrivea în socotelile noastre; nu avea sens, nu avea logică. Abia venisem din Lima și totul fusese bine. Au fost lupte intense pentru noi căutând să înțelegem voia Lui. Când în final am înțeles că Debora trebuie dusă la Lima la doctor, avioneta spre Lima și-a anulat zborul. A rămas varianta mersului la Lima prin Pucallpa, așa că Amalia și Debora au plecat pe această rută. Ajunse acolo, ca niciodată, nu au mai gasit zboruri spre Lima, fiind nevoite să caute o cazare peste noapte.

A doua zi, în aeroport, au avut parte de o experiență interesantă. Ajunse în sala de îmbarcare, s-au așezat pe singurele două locuri care mai erau libere. Lângă ele era un grup de credincioși din Lima care mergeau să viziteze o familie de misionari din junglă, însă Amalia și Debora nu îi cunoșteau și nu știau că sunt credincioși. În acel grup era și o doctoriță care lucrase timp de mulți ani cu Segadores în diferite campanii medicale și venise și în Atalaya, tot cu o campanie medicală.

Cu acel prilej a cunoscut-o pe Amalia, când a mers la ea cu Debora ca să o consulte.

Cum le-a observat, doctorița s-a apropiat de ele ca să le salute și să intre în vorbă. Auzind de situația Deborei, a luat-o de mână și a dus-o la pastorul care însoțea grupul ca să se roage pentru ea. El i-a convocat pe toți, s-au strâns în jurul Deborei și au început să se roage. După ce s-au rugat, au plecat pe fugă ca să se îmbarce în avioneta care îi aștepta deja. După acel moment de rugăciune, starea Deborei s-a schimbat vizibil: tusea a început să se rărească, s-a înviorat și i s-a schimbat aspectul feței.

Dacă în toată această perioadă fusese extrem de slăbită, fără vlagă, după atâtea nopți de tuse și efort ca să respire, dintr-o dată toate acestea au început să dispară. Debora era vioaie ca din senin.

Ajungând în Lima, Amalia a mers direct la spital cu ea. La analize i-a ieșit că streptococul ce îi provocase atâtea probleme de sănătate în ultimele câteva luni și care, după spusele doctorului, nu moare niciodată, acum nu îl mai avea. Au văzut-o mai mulți doctori pneumologi și alergologi, i-au schimbat tratamentul și până la ora actuală Debora nu a mai făcut crize astmatice. Are alergie mare la mulți factori din mediul înconjurător de aici, așa că am început un tratament de imunizare pe termen lung.

Mulțumim Domnului pentru că vedem mâna Lui la lucru, chiar dacă altfel decât ne închipuim sau așteptăm noi. Ne-am bucurat de experiența ce ne-a permis să o trăim, deși aceasta a ridicat multe semne de întrebare pentru noi legate de căutarea sensului a tot ceea ce El alege să lucreze în viața noastră.

Lipsa apei – Nevoia săpării unei fântâni

Atalaya ne mai aștepta cu o altă surpriză. Am aflat cu surprindere că de câteva luni nu am mai avut apă curentă la baza de misiune. Colegii noștri ne-au spus că zilnic au fost nevoiți să care apă de la un pârâu mic din apropiere, așa că perspectiva aceasta nu era deloc îmbucurătoare pentru noi. Aceste probleme cu lipsa apei au apărut în sezonul secetos și continuă până azi, deși în ultima vreme ploile s-au întețit și am intrat în sezonul ploios.

Imaginați-vă că suntem în plină construcție (continuăm lucrările la etajul clădirii) și nu avem apă. Ne- am unit ca echipă în rugăciune strigând la Dumnezeu ca să deschidă El „robinetul” și să ne trimită apă. De câteva ori a făcut-o, în bunătatea Lui, însă deocamdată rugăciunea aceasta nu și-a primit răspunsul complet.

Aproape zilnic trebuie să cărăm apă cu butoaie și găleți, între 1,5 – 2,5 tone, ceea ce ne-a cam șubrezit spatele. Problema mare e că apa nu e foarte curată; când plouă nu putem căra pentru că e tulbure și trebuie să o dezinfectăm și să o trecem prin câteva filtre ca să ne asigurăm că nu ne îmbolnăvim de tifoidă. Filtrele se înfundă repede, trebuiesc schimbate o dată la lună și sunt costisitoare, pe langă faptul că nu le găsim de cumpărat în Atalaya.

În fața acestei perspective sumbre, ne-am gândit că cel mai bine e să săpăm o fântână ca să putem avea apă permanent. Ușor de spus, greu de făcut. Nu există cineva care să aibă fântână în Atalaya, prin urmare nu există nici oameni care să sape fântâni. Solul e pietros și e nevoie de o instalație de perforare. Atalaya e departe și e greu de transportat utilajele de perforare.

Am luat legătura cu un frate de la o misiune baptistă din Pucallpa, orașul cel mai apropiat (16 ore pe râu) de unde am putea aduce utilajele, însa el nu are ceea ce ne trebuie. Ne-a recomandat pe un alt frate de la organizația Living Water, cu care am luat legătura, însă nu am reușit încă să stabilim când poate veni în Atalaya ca să cunoască zona și să inspecționeze terenul. E foarte ocupat și călătorește foarte mult în diferite comunități.

Am mai vorbit cu un alt fântânar, necredincios, care ne-a făcut un buget ce depașește 5000 de euro, dar care nu mi-a inspirat încredere, așa că am exclus orice posibilitate de colaborare cu el. Continuăm SĂ NE RUGĂM pentru acest proiect, atât pentru persoana potrivită cât și pentru banii necesari. Vă rugăm să ne sprijiniți în rugăciune ca Dumnezeu să călăuzească lucrurile cum e cel mai bine pentru noi și la timpul stabilit de El.

Provocările credinței prietenilor noștri nativi

Am reluat mersul săptămânal în comunitatea M. și activitățile cu adulții și copiii. Pe lângă acestea, Dumnezeu ne-a deschis uși pentru a forma câteva grupuri de casă, în Atalaya, cu persoane ashaninka interesate să asculte Cuvântul. El a pus o mare povară în noi pentru aceste lucrări și pentru acești oameni.

Am asistat la priveghiul unui tânăr din comunitate care murise în brațele vraciului. El nu era credincios, însă mai venise la adunare de cateva ori. Copii lui sunt nelipsiți de la orele duminicale. Am profitat de prilej și am dezbătut acest subiect cu cei din adunare arătându-le cum vede Dumnezeu mersul la vraci.

S-au deschis și ne-au povestit de situații când au făcut acest lucru, deși conștiința îi mustra că nu făceau bine. Apelează la vraci, în general, când au probleme de sănătate. Când văd că nu funcționează cu nimic și nu primesc nici răspuns la rugăciune, disperarea îi face să recurgă la vraci.

Ne doare să vedem că sunt atât de instabili spiritual și atât de ușor de clătinat. Am avut chiar mai multe surprize din acestea neplăcute când am aflat că oameni la care nu ne așteptam au recurs la astfel de metode.

Rugați-vă fierbinte pentru cei din M., în special, și pentru poporul ashaninka, în general. Întunericul e prea mare și cel rău a caștigat destul de mult teren până acum. Cerem trezire peste poporul ashaninka și vremuri de înviorare. Ne rugăm ca lumina adevărului să străpungă întunericul în care se găsesc și să aducă eliberare. Așteptăm aceste lucruri și prin credință știm că ele se vor întâmpla. Ne bucurăm că întunericul nu va împărăți vesnic pe pământ și că lumina nu poate fi biruită. Slavă Lui că El l-a biruit pe prințul întunericului și că în curând Își va instaura Împărăția.

Duminica trecută le vorbeam despre profețiile Vechiului Testament legate de persoana Domnului Isus și le spuneam faptul că planul celui rău de a nimici poporul Israel ca astfel să împiedice venirea Salvatorului / Eliberatorului nu a funcționat. El a căutat chiar și nimicirea Domnului Isus, dar tot fără nici un rezultat. Împărăția Lui e veșnică și fără sfârșit. El a triunfat și va triunfa în veci. Câtă mângâiere ne aduce acest gând!

Pentru că pe data de 17 decembrie noi vom pleca la Lima pentru reînnoirea vizelor și pentru diferite activități cu misionarii din Segadores, am organizat ca pe 15 să sărbătorim nașterea Domnului Isus, să facem o masă împreună, să premiem copiii și adulții care au învățat pe de rost versetele biblice pe parcursul anului și să încheiem activitatea noastră între ei pe acest an.