Cei mai mulți dintre noi când auzim de Japonia, probabil ne gândim la anime, manga, la tehnologia avansată a japonezilor, la roboți, la muntele Fuji, la Tokyo – cel mai mare oraș din lume, la țara cu oamenii cei mai longevivi, la mâncarea sănătoasă sau la alte lucruri interesante pe care le-am auzit din diferite surse, despre Țara soarelui răsare.
Am avut nemeritatul har de a experimenta personal această lume, deși niciodată înainte nu am fost interesată în mod special de ea. Sora mea a locuit acolo cu familia ei câțiva ani, iar anul trecut – ultimul an al șederii lor acolo, am mers să o vizitez imediat ce a născut cel de-al doilea copil.
Primul contact cu această cultură atât de diferită de ceea ce am văzut până acum în Europa, a avut un impact ireversibil pentru mine. În primul rând am fost impresionată profund de respectul social pe care l-am întâlnit la fiecare magazin sau instituție, unde clienții sunt tratați cu un respect pe care nu cred că-l mai întâlnești în vreo altă țară ca simplu client, decât ca rege. Prea multa lor smerire în intenția de a da importanță clientului, atitudinea lor de slugă m-a șocat. Am fost de asemenea foarte impresionată să văd cum oamenii își fac datoria până în cele mai mici detalii despre care nu m-aș fi gândit că e neapărat de datoria lor să o facă.
Pe lângă acest aspect, Japonia e țara unde în general nu se fură, precum în România pe vremea lui Vlad Țepeș. Mi-am lăsat în parcare bicicleta cu un coș plin de produse până am intrat în magazin să fac alte cumparaturi. Dacă se întâmplă să îți pierzi portofelul în metrou, toate șansele de a-l recupera intact sunt de partea ta.
Acest instinct de respect social e atât de înrădăcinat în cultura lor încât dă impresia că, spre deosebire de rasa umană din celelalte continente, în Japonia instinctul natural e acela de a acționa prioritar în favoarea celuilalt. Însă aceasta e doar fața vizibilă a realității, și e ceea ce m-a determinat să caut în ce măsură această cultură a respectului necondiționat față de aproapele, atât de specific creștinismului, are într-adevăr legătură cu Dumnezeu.
Cu fiecare aspect nou descoperit, am fost șocată să realizez că această societate atât de ordonată, curată, echilibrată, cinstită și respectuoasă nu datorează aceste virtuți nicidecum credinței în Dumnezeu. Cea mai mare parte a populației este șintoistă și budistă, cel puțin ca apartenență teoretică, deoarece religia nu joacă un prea mare rol practic în viața de zi cu zi a japonezilor, decât la unele evenimente.
Procentul creștinismului este de aproximativ 1% aici, iar creștinismul evanghelic e de 0,05% din cele aproape 127 de milioane de japonezi; asta face din Japonia una dintre țările cele mai secularizate și deci unul din grupurile cele mai puțin evanghelizate.
Știind acest lucru, aproape că pot înțelege, din punct de vedere spiritual, de ce Japonia este printre primele locuri în lume în ce privește rata sinuciderilor; diverse statistici arată că un număr între 20.000 și 30.000 de oameni anual își iau viața, ceea ce înseamnă că până la 3 japonezi pe oră se sinucid.
Nu mi-am putut reveni imaginându-mi câți japonezi se aruncă în pierzare veșnică zilnic… Statisticile enumără ca și cauze principale ale sinuciderilor bullying-ul, singurătatea, probleme legate de locul de muncă/financiare, pierderea sănătății etc. Însă mie personal îmi este clar că lipsa aproape totală a cunoștinței despre Dumnezeul adevărat pavează lipsa de speranță a acestei societăți, care duce deseori la gesturi extreme sau cel puțin la nefericire.
Un alt aspect pe care l-am aflat și l-am și experimentat e faptul că japonezii sunt educați să gândească ceea ce societatea în ansamblul ei gândește; părerea individuală se omogenizează părerii de grup; nu individul are prioritate ci grupul.
Nimeni nu-și dorește să iasă în evidență printr-o gândire diferită de cea a grupului, pentru că asta atrage dezaprobare socială, care e ultimul lucru pe care și l-ar dori un japonez, ceea ce explică prin urmare un alt motiv pentru care creștinismul pătrunde atât de greu (sau deloc) printre japonezi. Să devii creștin înseamnă aproape să renunți la identitatea ta japoneză, înseamnă să începi să gândești pentru tine însuți.
Toate aceste informații pe care le-am aflat au lăsat în inima mea o dragoste dureroasă pentru Japonia, dureroasă până acolo încât să îmi tulbure credința câteva săptămâni după prima vizită, încercând să împac în mintea mea dreptatea, atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu în ce privește cazul Japoniei, unde spre deosebire de țara mea, acolo oamenii au atât de puține șanse să audă și să primească Evanghelia, fiind o țară în care există câte o singură biserică la 16.700 oameni (pe când în SUA procentul e de o biserică la 800 oameni), în care bisericile au mai puțin de 20 de membri, majoritatea bătrâni, o țară despre care citisem că e pe locul 2 în lume ca țară neevanghelizată, deci șansele ca un japonez să cunoască vreun creștin practicant și să audă Evanghelia sunt extrem de mici.
Această oboseală a minții mele a durat până am dat peste versetul de care aveam atâta nevoie dar pe care parcă nu-l remarcasem niciodată până atunci, din Coloseni 1:23 ”…Evanghelia pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer…”. Am primit o speranță liniștitoare că, în moduri doar de El știute, Dumnezeu se revelează într-un fel sau altul absolut fiecărei făpturi de sub cer.
Cu mai puțin de două luni înainte de sfârșitul anului 2018, în urma unei conversații la telefon cu sora mea, am început să-mi pierd de tot liniștea de a rămâne în oaza spirituală a Bihorului, știind că în fiecare minut, în deșertul spiritual al Japoniei, milioane de oameni mor (și zeci de mii anual se sinucid) fără să fi auzit vreodată de Isus – în ciuda erei civilizate și informaționale în care trăim.
Singurele resurse pe care le aveam în față pentru această dorință de a acționa au fost durata unei vacanțe de iarnă și câțiva prieteni de la biserică. După ce i-am spus unei prietene despre dorința mea, pe lângă ea a mai găsit alte câteva persoane binevoitoare care au fost dispuse să plătească o mare parte din biletul de avion; apoi am spus unor prieteni de planul de a merge acolo în vacanța de iarnă pentru împărți Biblii în stradă alături de sora mea.
Cu ajutorul dărniciei prietenilor am strâns bani pentru cele 100 de biblii pe care le-am cumpărat de acolo și pentru transportul la locațiile unde ne opream să abordăm oamenii.
Informându-mă anterior despre cultura japoneză și despre statisticile legate de creștinism, chiar nu ne așteptam să ne fie ușor. Totuși ne-a fost mai greu decât ne-am așteptat, în primul rând din cauza oboselii acumulate de la statul în picioare în vântul rece, și apoi datorită răcelii și blindării japonezilor care s-au dovedit a fi atât de inaccesibili!
Ne planificaserăm să ieșim în stradă în zone mai aglomerate, să cântăm cu chitara cântări în japoneză și să le spunem despre Dumnezeu oamenilor care se opresc, oferindu-le apoi o Biblie. Cu chitara am ieșit doar prima zi, pentru că după prima experiență ne-am dat seama că nu e vreme de pierdut, oamenii nu se opresc dacă nu îi abordăm noi amândouă personal pe fiecare, și nici chiar abordați personal nu se opresc.
În prima zi, pe când mă pregăteam să scot chitara, unul dintre primii oameni abordați de sora mea a răspuns foarte împotrivitor și cu o voce groasă și fermă: ”Biblie?!? Nu!!”; după acest răspuns aproape că mă întrebam dacă mai are rost să scot chitara și să continuăm. În ziua aceea, dintre sutele de oameni care n-au răspuns solicitării noastre, Dumnezeu ne-a trimis totuși 11 oameni care au acceptat Biblia.
A fost o mare încurajare pentru noi, mai ales că începuserăm descurajate de atâtea refuzuri. Mă rugasem încă din țară ca Dumnezeu să ne trimită măcar 10 japonezi pe zi cărora să le spunem Evanghelia și să le dăm Biblie. Am observat că în general tiparul era când de 9 când de 11 Biblii date, mult sub 10% din oamenii pe care încercam să îi abordăm; cei mai mulți refuzau aplecând politicos din cap, gest specific japonez.
A încerca să abordez eu oamenii pe stradă a fost oarecum peste limitele mele emoționale, așa că a fost un exercițiu de umilință ca, pe lângă încercarea de inițiere a interacțiunii, să și primesc sute de refuzuri la fiecare ieșire în stradă; în cele din urmă aproape am reușit să nu le iau personal.
Am avut și o zi mai apăsătoare în care, îndoindu-mă dacă fac bine ce fac, mi-a venit să-mi șterg și praful de pe încălțăminte și să plec acasă, așa cum a spus Isus ucenicilor să facă în cetățile unde nu sunt primiți – iar Japonia chiar e un loc unde creștinismul nu e acceptat, deși e permis. Dar mila Domnului mi-a redat zilele următoare aceeași speranță, dragoste și milă pentru ei, altfel mi-ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil să continui să mă confrunt cu răceala, autosuficiența și ignorarea din partea lor și în zilele următoare.
Ultima zi de ieșit în stradă a fost o lecție pentru mine și sora mea; nu am dat nicio Biblie niciuna dintre noi în acea zi. Cu toate astea, în loc să descurajăm, interesant a fost că amândurora, fiecăreia în zona în care stătea, ne-a trecut prin minte exact aceeași concluzie, și anume că s-ar putea ca acesta să fie normalitatea în Japonia; că cele în jur de 10 Biblii pe care le-am dat aproape la fiecare ieșire în stradă au fost un mare har pe care l-a îngăduit Dumnezeu, așa că faptul că în ultima zi n-am dat niciuna, a venit ca un punct final de reper la care să raportăm zilele trecute și să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru harul ce ni l-a dat până atunci. Până la final, 69 de japonezi au dus în casele lor o Biblie.
Printre oamenii abordați am întâlnit o femeie foarte deschisă care ne-a spus că simțea ea că trebuie să existe Dumnezeu, pentru că vede cum îi poartă zilnic de grijă. Sau cazul unui bătrânel care vindea la o tarabă și văzând-o pe sora mea că are ceva de dat, a venit spre ea întinzând mâna după Biblie, iar peste câteva minute l-am văzut stând în spatele tarabei și citind din ea. A fost un har să vedem acest tablou: un japonez citind din Biblie.
Într-o altă zi, două dintre femeile care s-au oprit, fiecare a întrebat de biserică, una dintre ele manifestând interes să vină odată (în fiecare Biblie lăsaserăm câte un pliant al bisericii frecventate de sora mea, iar pe lângă Biblie le ofeream și o cărticică manga despre viața lui Isus).
De asemenea, un alt bătrânel a acceptat Biblia încântat, spunând că o va studia. Am experiențat și cazuri în care copiii/adolescenții ar fi vrut să ia Biblia dar părinții de lângă ei nu le-au dat voie. Au fost și oameni amabili și deschiși să o accepte, și persoane vădit impresionate să primească un cadou pe stradă.
M-am întors acasă având acel sentiment de ”rob netrebnic care n-a făcut decât ceea ce era dator să facă”, gândindu-mă mult la ce belșug de har trăim noi cel puțin aici în Oradea sau Bihor, unde nu cred să existe vreo persoană care să nu cunoască vreun ”pocăit” sau care să nu fi auzit de Isus, în timp ce în alte țări ale lumii, această realitate atât de normală pentru noi, acolo e inexistentă.
Japonia și japonezii au rămas dureros în inima, rugăciunile și visele mele. Au disperată nevoie de Dumnezeu, de rugăciuni și are foarte mare nevoie de misionari.
”Domnul să facă să răsară Soarele Lui peste Țara Soarelui Răsare!”
Marina Negruțiu,
martie 2019