Coautorii şi în acelaşi timp editorii acestei cărţi De ce sunt creştin, Norman L. Geisler – Ph.D., Loyola University of Chicago - şi Paul K. Hoffman – Doctor în ştiinţe juridice la University of California - anunţă încă din primele pagini că au un scop precis, bine definit în dezvoltarea acestei teme. Asemeni unor juraţi convocaţi într-un proces, cei doi au de apărat un client mai vechi ce-i drept, însă nedreptăţit constant. Numele clientului este creştinismul. Coautorii susţin că credinţa creştină a fost calomniată şi defăimată constant de către detractorii ei vreme de secole iar prin cartea de faţă intenţionează să dovedească faptul că aceasta este deopotrivă rezonabilă şi adevărată şi în acest sens vor prezenta atât mărturiile personale cât şi ale unor experţi şi martori oculari ai adevărului şi puterii transformatoare a Evangheliei. Astfel De ce sunt creştin oferă pe de o parte răspunsuri la multe întrebări de importanţă crucială cu care se frământă şi confruntă atât credincioşii cât şi scepticii, iar pe de altă parte prezintă mărturia unor specialişti în favoarea credinţei creştine. Aceştia aduc dovezi în sprijinul convingerilor lor cu scopul de a înlătura piedicile obişnuite ce stau în calea credinţei. Şi mai mult decât atât, ei povestesc în ce fel viaţa lor a fost schimbată de întâlnirea cu Adevărul.

Pornind de la teme cum sunt relativismul moral si cognoscibilitatea adevărului, cartea înaintează spre întrebări despre credinţa în Dumnezeu, plauzibilitatea Bibliei şi identitatea lui Isus ca Mesia. Cum poate pretinde cineva că deţine adevărul? Poate cineva dovedi într-adevăr existenţa lui Dumnezeu? A crede astăzi în minuni nu denotă cumva naivitate? Dacă Dumnezeu este puternic şi bun, de ce există atâta suferinţă în lume? Iată câteva întrebări inteligente, actuale şi pertinente care cer răspunsuri pe măsură. Răspunsurile sunt date de gânditori de prim rang, care ne explică ce cred şi de ce cred.

Partea întâi a cărţii tratează un subiect pus sub semnul întrebării de către sceptici: existenţa adevărului. Domnul Isus a zis: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” – Ioan 14:6, ,,Eu sunt păstorul cel bun”. – Ioan 10:11. Prima noastră prioritate,- spun autorii - este să pregătim terenul nu doar pentru a dovedi pur şi simplu afirmaţiile remarcabile şi fără seamăn ale lui Cristos, ci mai ales pentru a demonstra semnificaţia acestor afirmaţii. Au afirmaţiile lui Isus vreun sens obiectiv şi universal? Sunt adevărul şi bunătatea reale şi cognoscibile sau asemenea chestiuni depăşesc până la urmă puterea noastră de pricepere şi reprezintă simple chestiuni de preferinţă personală? Este adevărat ce se spune despre Isus că El este Adevărul, că tot ce a spus şi a predicat este adevărat şi că a trăit printre oameni plin de ... adevăr? ,,Aşa spune Biblia”, era un răspuns perfect satisfăcător pentru mulţi cu un secol în urmă, însă astăzi relativismul ne impregnează în aşa măsură conştiinţa culturală, încât am ajuns la capătul capacităţii noastre de dialog cu sens. Isus nu a fost un relativist, ci dimpotrivă a fost un absolutist categoric şi fără echivoc, care Şi-a avut picioarele bine aşezate pe terenul solid al adevărului moral şi obiectiv. A vorbit şi a acţionat ca unul care credea că El cunoaşte adevărul ba chiar că este adevărul întrupat, iar pentru asta nu a fost bine primit în lumea bună. Oare astăzi cum ar fi primit? Tocmai această temă, adânc înrădăcinata noastră rezistenţă culturală la afirmaţii care pretind să exprime adevărul, este dezbătută şi combătută de către autori.

,,Adevărul este relativ” sună sloganul prezent atât în rândurile studenţilor din facultăţi cât şi în întreaga cultură postmodernă. Din asta rezidă că nu există absoluturi, nici bine nici rău obiectiv, regulile morale nu sunt decât preferinţe personale sau rezultatul orientării culturale. Autorii susţin că argumentele în favoarea relativismului nu stau în picioare iar în esenţa sa, relativismul este autocontradictoriu. Adică, nu poţi pretinde ca fiind adevărat punctul tău de vedere, când tu susţii că nu există adevăruri. Pe când creştinismul afirmă că există norme morale obiective care se aplică tuturor persoanelor din orice loc şi din orice timp, relativismul susţine că nu există asemenea norme şi că adevărul despre realitate nu poate fi cunoscut în niciun fel. În consecinţă creştinismul crede că adevărul este real şi cognoscibil şi că posedă adevărul despre Dumnezeu şi despre calea ce duce la Dumnezeu prin Isus Cristos. Dacă însă adevărul nu este obiectiv, real şi cognoscibil, atunci credinţa creştină nu este numai falsă, ci şi frauduloasă. Aşa se face că afirmaţiile neechivoce ale creştinismului implică o anumită teorie a adevărului şi anume concepţia potrivit căreia adevărul înseamnă corespondenţă cu realitatea.

În partea a doua a cărţii autorii aduc în prim plan mărturiile personale şi mai ales dovezile în favoarea existenţei lui Dumnezeu prezentate de către câţiva cercetători remarcabili. Cu siguranţă toţi ne-am întrebat la un moment dat de unde a apărut universul, cum funcţionează, de ce există când ar putea să nu existe. De la primele licăriri ale filozofiei la vechii greci până în zorii celui de-al treilea mileniu după Cristos, cei mai mari gânditori ai lumii, de la Platon la Plantinga, s-au frământat cu problema existenţei lui Dumnezeu. Ateii răspund că totul este întâmplare, universul există pur şi simplu. Creştinii susţin că la originea universului există logic, un originator: Dumnezeu. Argumentaţia logică  făcută este: Orice începe să existe are o cauză, universul a început să existe, prin urmare, universul are o cauză. Această cauză supranaturală trebuie să fie o fiinţă necauzată, neschimbătoare şi transcendentă în raport cu spaţiul şi timpul. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu nu există aşa cum susţin ateii, atunci nu există nici valori morale obiective. Când vorbim de valori morale obiective ne referim la valori morale care sunt valabile şi obligatorii indiferent dacă cineva crede sau nu în ele. Friedrich Nietzsche, marele ateu care a proclamat ,,moartea lui Dumnezeu”, a înţeles că inexistenţa lui Dumnezeu însemna distrugerea oricărei semnificaţii şi valori a vieţii. Dar dacă valorile morale nu pot exista fără Dumnezeu, - iar valorile morale există -  atunci rezultă în mod logic şi inevitabil că Dumnezeu există. Astfel El este Cel care dă sens ideii originii universului, El dă sens ordinii complexe din univers şi nu în ultimul rând El dă sens valorilor morale obiective din lume. Creştinii acceptă existenţa la nivel fundamental atât a materiei, cât şi a intelectului şi a voinţei. Credinţa creştină are un rol primordial, dar în acelaşi timp ea nu este lipsită de logică. Dacă creştinismul este adevărat nu poate contrazice logica şi trebuie să reziste la o investigaţie intelectuală legitimă. Dacă nu s-ar putea aduce niciun argument solid în favoarea existenţei lui Dumnezeu, asta ar constitui fără îndoială un temei valid pentru a pune la îndoială credinţa creştină. Dar argumente bune există. Comunitatea creştină nu are niciun motiv să se teamă de înaintarea cercetării ştiinţifice în ce priveşte originea şi caracteristicile universului. Cu cât aflăm mai mult, cu atât strângem mai multe dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi a identităţii Sale ca Dumnezeul revelat în Biblie. Avem motive întemeiate să credem în existenţa unui Creator şi Proiectant al universului, bun în totalitate, necauzat, atemporal, neschimbător, imaterial şi personal.

Partea a treia a cărţii se ocupă cu fenomenul minunilor, cum este posibil ca acestea să aibă loc azi sau dacă au existat în trecut minuni, cum ar fi de exemplu cea a creaţiei. Trebuie precizat că scopul minunilor este acela de a încuraja credinţa în Dumnezeu, şi nu de a face spectacol. Negarea minunilor şi rescrierea Evangheliilor ar fi de înţeles dacă mărturia despre Isus ar fi o simplă poveste. Dar nu este aşa. Mărturia despre Isus este istorie, Isus nu este un personaj mitologic, El este un personaj istoric, El a existat fizic în timp şi spaţiu, iar minunile constituie parte integrantă din istoria vieţii Lui. Da, minunile sunt pur şi simplu de neevitat când vorbim de Isus. Nu există creştinism fără miraculos, nu există Isus fără minuni, şi vice-versa, asfel, ori Dumnezeu a plănuit lucrurile în felul acesta prin ceea ce numim minuni, ori autorii Evangheliilor au fost oameni nemaipomenit de perfizi sau chiar malefici. De ce oare minunile sunt adesea socotite drept o problemă serioasă, un obstacol intelectual în calea îmbrăţişării credinţei? Autorii vor da câteva răspunsuri şi prin vocea unor specialişti vor aduce dovezi de ordin istoric şi textual pentru minunea creaţiei divine, vindecările miraculoase, minunile din natură făcute de Isus şi mai ales pentru minunea minunilor: învierea lui Cristos din morţi.

Totul se reduce în fond la aceasta. Dacă Biblia nu este demnă de încredere, atunci creştinismul este o farsă. Cu această afirmaţie începe partea a patra a cărţii în care mai minuţios ca niciodată, creştinismul este radiografiat. Un eveniment din istorie face diferenţa: creştinismul stă în picioare sau cade împreună cu adevărul istoric şi anume învierea lui Cristos din morţi. Dacă acest eveniment nu s-a petrecut cum se relatează în Noul Testament, dacă Isus nu a înviat din morţi de-adevăratelea, literalmente şi trupeşte – nu în sens figurat, nu în sens spiritual – atunci aşa cum a spus apostolul Pavel ,,credinţa voastră este zadarnică..., (noi creştinii) suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii”(1 Corinteni15:17,19). Creştinii cred în învierea lui Isus din morţi deoarece apostolii, martorii oculari, au consemnat evenimentul în Noul Testament. Trebuie precizat că nicio religie din lume nu mizează totul, - absolut totul - pe istoricitatea cărţii sale sfinte în afară de creştinism. Cum de altfel, nicio altă religie din lume nu aduce vestea bună că Dumnezeu a pătruns în istorie ca fiinţă umană ca să salveze o umanitate căzută, aşa cum se întâmplă în creştinism. Dumnezeu este desăvârşit astfel că tot ceea ce revelează El, prin Cuvântul Său este desăvârşit fără nicio excepţie. Faptele expuse, ideile enunţate sau exemplele relatate sunt făcute cu acurateţe şi niciodată nu susţin drept adevărate lucruri ce nu sunt demne de încredere din punct de vedere istoric şi ştiinţific. În apărarea autenticităţii, acurateţii şi istoricităţii Cuvântului lui Dumnezeu, autorii ne aduc o serie de dovezi demne de încredere din punct de vedere istoric, ştiinţific şi biblic din care răzbate acurateţea faptelor enunţate în scrierile Noului Testament.

Sunt foarte puţini oameni care să nu recunoască faptul că Isus din Nazaret a fost omul cel mai înţelept care a trăit vreodată pe pământ. Scopul acestei a cincea secţiuni a cărţii este de a lansa o provocare categorică celor care susţin că Isus nu a fost decât un om bun şi înţelept, chiar dacă în cel mai înalt grad. ,,Cine zic oamenii că sunt Eu?” ,,Dar voi cine ziceţi că sunt?” Sunt întrebările puse de Isus ucenicilor Săi după un mare număr de minuni şi după nenumărate ore de predicare şi învăţare. Isus nu a lăsat loc pentru un răspuns simplist, evaziv sau neutru, nici atunci şi nu lasă nici azi. În capitolul de faţă al cărţii, autorii răspund la aceste răscolitoare şi actuale întrebări. Răspunsurile de atunci şi de acum sunt variate. ,,Isus a fost un înţelept, Isus a fost un învăţător demn de încredere, Isus a fost un profet idealist evreu, sau pe de altă parte, Isus a fost un înşelător, Isus a fost un om rău şi nebun... sunt afirmaţii diverse, total nesatisfăcătoare. Răspunsul al cărui răsunet se aude peste veacuri este acela al lui Petru: ,,Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Petru a tras concluzia corectă nu pe baza a ceea ce au spus alţii, ci pe baza dovezilor şi evenimentelor al căror martor fusese el însuşi, asimilând adevărul despre identitatea lui Cristos şi transformându-l într-o convingere personală. Fiecare om însă răspunde pentru sine şi chiar la o distanţă de două mii de ani, întrebarea este actuală: Cine zici tu că este Isus? Întrebarea poate fi agasantă şi interesantă în acelaşi timp, însă de răspunsul pe care îl dăm fiecare în dreptul nostru depinde destinul nostru veşnic. Fără echivoc, există un singur răspuns pertinent, logic şi adevărat. Isus este ceea ce a pretins că este: Fiul lui Dumnezeu.

Dacă creştinismul ar fi doar o colecţie de doctrine pioase, cartea s-ar fi putut încheia cu capitolul destinat divinităţii lui Isus. Creştinismul este însă o combinaţie între teorie şi practică, între credinţă şi conduită, prezentând o ofertă de nerefuzat, aşteptând răspunsuri şi atitudini pe măsură. ,,Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” – Ioan 6:29. Aşadar – lucrarea-, răspunsul care ni se cere este credinţa în Cristos. De aceea autorii Geisler şi Hoffman aleg să ne prezinte în partea finală a cărţii motivul pentru care ei şi invitaţii lor au ales să Îl urmeze pe Isus Cristos. În creştinism un lucru este cert: nu ne putem câştiga prin merite bunăvoinţa lui Dumnezeu, nu putem face nimic ca să dobândim mântuirea; doar să credem. Acesta este harul lui Dumnezeu şi este cu adevărat uimitor. A crede în Isus înseamnă a-L urma din toată inima, cu tot cugetul şi cu toată puterea oricând şi oriunde, şi atunci când doare, şi atunci când răul şi suferinţa vin. Isus Cristos cere exclusivitate, El şi numai El. Tot ce este mai puţin de atât, orice diluare sau orice completare, este un serviciu nepotrivit pentru Cel care împlineşte totul în toţi. ,,Urmaţi-Mă pe Mine”, spune Domnul, nu pe un altul, căci nu există niciun altul. ,,Nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi...” (Faptele Apostolilor 4:12). Ori, nimic nu este mai ofensator pentru urechea modernă decât pretenţia de a deţine un adevăr exclusiv, mai ales un adevăr ultim. Şi totuşi, tocmai aceasta avem în cuvintele şi în Persoana lui Isus Cristos: un adevăr ultim, exclusiv.

În partea de concluzii a cărţii De ce sunt creştin, autorii ne spun că nu pretind a deţine toate răspunsurile, dar că au adus dovezi mai mult decât suficiente, asemeni unor juraţi conştiincioşi lăsând prejudecăţile la o parte, ca să arate că credinţa într-un Dumnezeu Creator omnipotent, omniscient, sfânt şi iubitor, care prin Persoana lui Isus Cristos a construit o punte de legătură între El şi omenire, este rezonabilă, este de fapt opţiunea cea mai coerentă din punct de vedere intelectual şi existenţial dintre toate celelalte. De ce sunt eu creştin? Iată provocarea pentru mine, pentru noi, cititorii. ,,Sunt creştin pentru că singura Persoană ale cărei răspunsuri corespund realităţii şi formează un tot coerent în ansamblul şi substanţa lor, este Isus Cristos.     Sunt creştin pentru că Evanghelia Lui îmi spune că eu sunt o fiinţă morală creată pentru scopul Lui. Sunt creştin pentru că sensul vieţii mele este găsit în conoaşterea şi iubirea Lui. Sunt creştin pentru că alegerile mele morale se bazează pe caracterul Lui. Sunt creştin pentru că destinul meu este să trăiesc în veşnicie cu El. Sunt creştin pentru că doar creştinismul este sensibil la nevoile minţii mele şi caută în egală măsură să satisfacă dorinţele inimii mele. Augustin îşi rezumă crezul creştin într-o frază memorabilă: ,,Ne-ai făcut Doamne pentru Tine, iar inimile noastre sunt fără odihnă până îşi găsesc odihna în Tine”.