De ziua ta, Românie, mă rog cu mai multă zdrobire decât în anii trecuți. Strigătul inimii  mele este mai patetic, recunosc; dar recunoaște și tu – țărișoară din Balcani – că și prilejurile de mâhnire s-au înmulțit. De când am resimțit prima dată, acut și persistent, că sunt român, aștept și sper. Momentul acela magic l-am trăit în decembrie 89, când mintea mea era gata să făurească scenarii dintre cele mai entuziaste. Coliziunea cu realul anilor ce au urmat a fost însă prea dur, mult prea dur. Marasmul politic ce l-a născut pe cel economic, a continuat să prolifereze până dincolo de orice limită. Sub diverse nume de partid, fosta nomenclatură s-a reinstalat și a creat o sinistră succesiune. Strivit mental de corupție și bâlbâială legislativă, m-am resemnat adesea. Am discutat deznădăjduit cu prietenii, dar am început să cred că nu mi-a mai rămas mare lucru. Eu cel care în zilele Revoluției credeam într-o schimbare radicală, am ajuns într-o blazare contagioasă, într-o pierdere a speranței.

Ce altceva mi-a mai rămas decât rugăciunea?! Poate că acesta ar fi singurul avantaj al unei tranziții sinuoase și interminabile. Poate că toți copiii lui Dumnezeu ar trebui să mijlocească mai cu foc într-o zi de felul acesta. Și sunt convins că mulți o fac deja, mulți dintre aceia care văd soluția dincolo de strategii și promisiuni neonorate. Mă alătur lor și – dintr-un colț de țara – spun și eu:

• Dă Doamne României puterea de a se pune pe cântarul istoriei. Prea ades l-am ocolit, prea ușor ne-am supraevaluat. Mitologia națională ne apasă uneori atât de tare încât ne încovoiem sub propria greutate.
• Dă Doamne României înțelepciunea de a evalua bine lucrurile. Ne pierdem în detalii și-n fleacuri. Infantilismul nostru național germinează atâta confuzie și ne împinge spre un mimetism jenant. Adesea păstrăm colbul și lăsăm boabele să se risipească.
• Dă Doamne României voința de a se redefini fondul ei intim. Creștinismului milenar pe care-l revendicăm dar care nu ne schimbă pe dinăuntru, ar trebui lăsat să lucreze cu adevărat. Dacă principiile nu sunt ferme, dacă paradigmele nu sunt stabile și dacă moralitatea nu-și redobândește tronul, tot discursul nostru este o alienare nefericită.
• Dă Doamne României optimismul de a privi înspre viitor. Despre elitele secolului XIX aflăm că nu aveau decât viitor. Optimismul lor debordant face acum deliciul multor analize. Dar noi, cei de acum, riscăm să devenim fie fataliști, fie nostalgici. Ne cantonăm într-un trecut mitic sau ne îngrozim în fața unui viitor suspect.

Și dacă tot suntem la ceas de rugăciunea, mai dă-ne Doamne îndrăzneala de a Te mărturisi în mod plenar. Ce zile mărețe am trăi dacă – în mijlocul crizei mondiale – am putea să-Ți transmitem mesajul cu relevanță. Sigur lucrurile s-ar schimba, iar România ar arăta cu totul altfel. Să credem însă în acele zile și să facem tot ce atârnă de noi pentru a le face posibile!