De ziua ta, Românie, mă rog cu mai multă zdrobire decât în anii trecuți. Strigătul inimii mele este mai patetic, recunosc; dar recunoaște și tu – țărișoară din Balcani – că și prilejurile de mâhnire s-au înmulțit. De când am resimțit prima dată, acut și persistent, că sunt român, aștept și sper. Momentul acela magic l-am trăit în decembrie 89, când mintea mea era gata să făurească scenarii dintre cele mai entuziaste. Coliziunea cu realul anilor ce au urmat a fost însă prea dur, mult prea dur. Marasmul politic ce l-a născut pe cel economic, a continuat să prolifereze până dincolo de orice limită. Sub diverse nume de partid, fosta nomenclatură s-a reinstalat și a creat o sinistră succesiune. Strivit mental de corupție și bâlbâială legislativă, m-am resemnat adesea. Am discutat deznădăjduit cu prietenii, dar am început să cred că nu mi-a mai rămas mare lucru. Eu cel care în zilele Revoluției credeam într-o schimbare radicală, am ajuns într-o blazare contagioasă, într-o pierdere a speranței.
Ce altceva mi-a mai rămas decât rugăciunea?! Poate că acesta ar fi singurul avantaj al unei tranziții sinuoase și interminabile. Poate că toți copiii lui Dumnezeu ar trebui să mijlocească mai cu foc într-o zi de felul acesta. Și sunt convins că mulți o fac deja, mulți dintre aceia care văd soluția dincolo de strategii și promisiuni neonorate. Mă alătur lor și – dintr-un colț de țara – spun și eu:
Și dacă tot suntem la ceas de rugăciunea, mai dă-ne Doamne îndrăzneala de a Te mărturisi în mod plenar. Ce zile mărețe am trăi dacă – în mijlocul crizei mondiale – am putea să-Ți transmitem mesajul cu relevanță. Sigur lucrurile s-ar schimba, iar România ar arăta cu totul altfel. Să credem însă în acele zile și să facem tot ce atârnă de noi pentru a le face posibile!