Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu – Norman Geisler & Frank Turek

Dacă această carte impresionează prin ceva anume, atunci acel ceva este, cu siguranţă, modalitatea logică, raţională de a pune problema ateismului şi de a deriva de aici implicaţiile care decurg aproape firesc. În permanenţă, autorii marşează spre o echilibrare cât mai precisă a asumpţiilor pe care le susţin. Rădăcina pivotantă, sistemul lor de referinţă este acelaşi de fiecare dată: legile logicii de bază şi bunul simţ elementar. Structura argumentului de care se uzează este cea a silogismului în care o concluzie este adevărată dacă şi numai dacă premisele care stau la baza acesteia se dovedesc a fi valide. Geisler şi Turek evită cât mai mult afirmaţiile teismului biblic tocmai pentru a nu cădea în capcana aşa-numitei argumentaţii circulare, metodă care le conferă credibilitate graţie realismului şi obiectivităţii cu care reuşesc să structureze conceptele. Aşadar, disputa se poartă pe un teren neutru, iar rezultatul nu poate fi altul decât o dezbatere antrenantă în care argumentul este cheia de boltă care dezvăluie contradicţiile inerente şi inconsecvenţele flagrante ale ateismului.

Ateii sunt unii dintre cei mai credincioşi oameni pe care cineva poate să-i întâlnească. Dacă există o categorie de indivizi care cred cu-adevărat în ceva, aceaştia sunt cei care neagă cu tărie existenţa unei Dumnezeu transcendent. Deşi îşi clamează tot mai vocal neîncrederea în posibilitatea existenţei şi cunoaşterii adevărului absolut, Geisler şi Turek le demască autocontradicţiile evidente pe care aceştia le profesează în retorica lor şablonardă. Negând adevarul ultim, ei nu fac altceva decât să susţină contrariul propriilor afirmaţii şi să încalce astfel principiile de bază ale logicii.

Autorii remarcă dificultăţile evidente în care se zbate ateismul. A fi „fără Dumnezeu” necesită o doză mult mai serioasă de credinţă, de compromisuri intelectuale şi de optimism vesel care pierde contactul cu terenul solid al datelor obiective pe care realitatea observabilă le pune la dispoziţie. De fapt, ateismul este şi el tot o religie care încearcă să ofere un răspuns pertinent întrebărilor profunde şi neliniştitoare ale omului. Numai că, pus faţă în faţă cu datele incontestabile ale realului, ateul constată că nu poate merge până la capăt bazat pe afirmaţiile pe care le face. Mai devreme sau mai târziu se va împiedica de înseşi argumentele sale şubrede.          

          Iată cum arată, grosso modo, portretul unui ateu: relativist declarat şi adept al scepticismului în afirmarea oricărui standard obiectiv (bineînţeles, ateul nu e sceptic vizavi de  afirmaţiile sale, ceea ce îi trădează inconsecvenţa şi anti-logica; el pune sub semnul îndoielii orice, mai puţin propria îndoială); susţine că toate religiile sunt adevărate, trecând cu vederea faptul că încalcă grosolan principiul logic al terţului exclus; pentru el, A este A şi A este şi non-A concomitent, simplu şi fără nici o reţinere; denaturează procesul firesc prin care observaţiile directe (inducţiile) conduc la concluzii rezonabile (deducţii) referitoare la natura şi existenţa lui Dumnezeu; inconştient, acesta demolează fundamentele ştiinţei propriu-zise şi aruncă în derizoriu tot ceea ce s-a descoperit bazat pe observarea directă; mai mult, ateul nu poate oferi nici un răspuns convingător la întrebarea: „Dacă nu există Dumnezeu, de ce există ceva în loc să nu existe nimic?”; ateul acceptă să creadă că simplele substanţe chimice (la care adaugă timpul şi întâmplarea) au putut da naştere informaţiei inteligente din structura ADN-ului; urmând acest raţionament, ar trebui să accepte că cerneala şi hârtia au generat conţinutul intelectual al unei cărţi fără a fi nevoie de un scriitor care să fi produs textul; evident, nici un ateu cu mintea limpede nu susţine aşa ceva; aşa cum un teist nu poate dovedi absolut ştiinţific concepţia sa şi nici apariţia vieţii ca efect al Cuvântului divin, tot aşa nici ateul nu poate proba generarea fiinţelor vii din materie moartă şi nici evoluţia acestora de-alungul erelor istorice; el alege să creadă ceva ce nu poate şi nici nu va putea vreodată să verifice cu o obiectivitate irefutabilă; aşadar, el are o religie – Evoluţionismul – şi un dumnezeu – Materia; ateul ignoră şi mistifică deopotrivă legile imuabile ale ştiinţei adevărate (vezi legile termodinamicii şi electromagnetismul); ateul nu ia în considerare evidenţele probabilistice care spulberă efectiv orice speranţă a acestuia potrivit căreia complexitatea şi ajustarea fină a Universului sunt rezultatele forţelor aleatorii oarbe (peste 120 de constante fizice fac posibilă funcţionarea şi menţinerea principiului antropic pe Terra; probabilitatea, în cifre, ca ele să se fi potrivit atât de bine fără o intervenţie inteligentă exterioară depăşeşte cu mult numărul total al atomilor din universul cunoscut; este ridicol, inept şi contrar bunului simţ să mături sub preş o atare echivalare); ateul declarat n-are dreptul să se supere pe cei care îi fac rău; dacă nu există Dumnezeu, nu există nici standardul absolut dupa care să poţi presupune moralitatea; în mod ironic, nu există atei care să fi susţinut că Maica Tereza a făcu mult rău, iar Holocaustul şi Hitler au însemnat ceva bun pentru omenire; iar întrebarea apare inevitabil: „Fără un Dumnezeu bun la modul absolut, pe ce bază îşi susţin aceştia afirmaţiile?”; un ateu consecvent cu el însuşi n-ar trebui să se îndoiască doar de istoricitatea omului Isus, ci şi de existenţa unui Herodot, Homer, Platon sau Cezar; dacă Noul Testament, cu cele peste 5000 de copii manuscrise ale sale (doar în limba greacă) şi cu o perioadă atât de scurtă (între 25 şi 40 de ani) între scrierile originale şi reproduceri, este invalidat şi declarat necredibil, ce să mai zicem de opera lui Homer (cu 643 de copii şi cu interval de 500 de ani între original şi manuscrise) sau a lui Platon (cu 7 copii şi 1200 de ani diferenţă între documentele originale şi reproducerile ulterioare)?; dacă nu prejudecata şi refuzul, atunci ce altceva face ca aceşti antici şi lucrările lor să fie declaraţi credibili, iar Isus şi textul Noului Testament, nu?

            Nu e uşor să fii ateu. Trebuie să laşi deoparte rezonabilul, să negi evidenţele clare, să te autocontrazici şi să îmbraţişezi inconsecvenţa practică în virtutea păstrării unităţii măcar la nivelul limbajului. Ateismul este şi el un sistem de credinţă care-şi înglodează susţinătorii în mlaştina densă a negării dovezilor şi a „nădăjduirii împotriva oricărei nădejdi”. Geisler şi Turek ilustrează mai bine ca oricine carenţele evidente ale religiei fără Dumnezeu şi dezvelesc filoanele ascunse ale ateismului. Potrivit autorilor, problemele intelectuale legate de existenţa lui Dumnezeu nu sunt altceva decât pseudoprobleme; un fel de jargon care ascunde în spatele cuvintelor adevărata motivaţie a negării virulente a Fiinţei creatoare. Marele impas are de-a face cu voinţa individului şi cu dimensiunea sa morală, cu  refuzul său obstinat de a cântări dovezile pro şi contra existenţei unui Creator şi de lua, mai apoi, o hotărâre rezonabilă. E greu să-L scoţi pe Dumnezeu din ecuaţie. Şi e la fel de greu pentru orice om să fugă de dovezile care îl atestă pe Cel ce l-a creat ca pe o „făptură atât de minunată”. Mulţi se frământă cu privire la destinul veşnic al celor care n-au conoscut nimic din cerinţele exprese ale Dumnezeului din cele două Testamente. Cartea de faţă aduce dovezi incontestabile ale faptului că gândurile lui Dumnezeu, natura şi caracterul Lui răzbat din cele mai adânci zone ale personalităţii umane. Omul are gravat în el cerinţele eterne ale Stăpânului său şi nimeni şi nimic nu le poate şterge din structura sa. Chiar dacă orice cuvânt scris inspirat de Duhul Sfânt ar fi eliminat pentru totdeauna, Judecătorul suprem ar avea în continuare destule standarde după care să ne judece. Conştiinţa şi amprentele Sale creatoare vizibile la tot pasul în lumea înconjurătoare ar fi mai mult decât suficiente. De fapt, aşa cum spunea Einstein, „Dumnezeu nu joacă zaruri” cu creaturile Sale. Şi câtă dreptate avea!