Noua toleranţă - Josh McDowell & Bob Hostetler

            Noua toleranţă, cartea scrisă de Josh McDowell şi Bob Hostetler, aduce în centrul atenţiei o problemă spinoasă cu care creştinismul occidental - cel american cu precădere -  se confruntă în ultima vreme. Subiectul nu e nou, dar, odată cu trecerea anilor, problematica toleranţei de tip nou a ajuns să suscite tot mai multe controverse, divergenţe şi întrebări la care reprezentanţii generaţiei trecute ridică neputincioşi din umeri.  În fond, ce e rău în a fi tolerant? Nu era toleranţa un blazon pe care creştinul dintotdeauna l-a ridicat la rang de virtute? N-a fost Isus modelul toleranţei perfecte? Ba da. Toleranţa nu e o invenţia omenească. Dumnezeu a fost prima şi cea mai tolerantă Persoană a istoriei şi, datorită bunătăţii  şi consecvenţei Sale, continuă să ramână aceeaşi Fiinţă care îşi acceptă iubitor creaturile. Cu un "talent" deja de notorietate, omul a reuşit să pervertească, să contrafacă toleranţa divină şi s-o transforme, paradoxal, într-un instrument al urii şi intoleranţei militante.

            "Noua toleranţă" a apărut în creuzetul atotcuprinzător al lumii postmoderne care adună la un loc relativismul generalizat, negarea exclusivismului biblic şi a teismului etic, multiculturalismul şi potenţarea continuă a pârghiilor universaliste. Din acest mixaj, potrivit autorilor, a luat naştere această tendinţă care, cu vălul lăsat tot mai jos, atacă frontal bazele creştinismului biblic, subminându-i mesajul şi vitalitatea. În fond, în ce constă acest tip nou de toleranţă? Iată câteva dintre aspectele ce-o caracterizează: relativizarea adevărului şi pretenţia că fiecare cultură, grup, entitate are dreptul să-şi traseze propriul adevăr; repudierea metanaraţiunilor (în termenii lui Lyotard, o metanaraţiune este o "poveste", o retorică care integrează în sine toate aspectele realităţii trăite; e Teoria la care se raportează oricine, oricând, oriunde); tolerarea oricărei judecăţi, păreri, orientări, mai puţin a pretenţiilor creştine (anatemizate pe motiv de intoleranţă); anularea oricărei ierarhii a valorilor şi a adevărurilor obiective; tratarea persoanei ca un simplu produs cultural, gândirea umană nefiind decât un "construct social", arbitrar şi condiţionat de mediul în care s-a format (aşadar, nu poţi tolera o persoană fără să-i accepţi setul de valori culturale prestabilite); etalarea ostentativă a culturilor marginale, a religiilor minoritare, a grupurilor cu stiluri de viaţă atipice; respingerea tot mai vehementă a valorilor occidentale (inclusiv a principiilor logicii elementare şi a premiselor iudeo-creştine); etichetarea limbajului ca fiind un instrument absolut aleatoriu şi dependent în totalitate de cadrul social şi cultural al vorbitorului, astfel încât ideea oricărei critici este nu doar dezavuată, ci pur şi simplu atacată şi interzisă; o proslăvire tot mai făţişă a mişcărilor "verzi" până acolo încât viaţa umană este echivalată cu existenţa unei insecte sau a unui copac; corectitudinea politică şi dinamica grupurilor feministe, panteismul oriental, medicina alternativă sunt alte câteva repere care însoţesc valul "noii toleranţe".

            Este expus creştinul în faţa acestui tăvălug? Da, potrivit lui McDowell şi Hostetler, riscurile sunt mari şi au efecte de durată. Riscul cel mai mic, dacă se poate spune asta, este să fii marginalizat, acuzat, tratat ca fundamentalist îngust, respins, şicanat sau chiar dat afară dintr-o şcoală sau de la locul de muncă. Sunt realităţi care în America de Nord, în ţările unde cu câteva generaţii în urmă principiile Bibliei şi morala teistă erau "lege", se întâmplă din ce în ce mai des, iar creştinii "inflexibili" sunt victimele preponderente. Dar riscul cel mai mare este să-L pierzi pe Dumnezeu din vizorul credinţei tale, să îmbrăţişezi credinţe contradictorii, să-ţi pierzi reperele morale şi coeziunea familiei şi să te confunzi cu o lume care preamăreşte o toleranţă "rece", insensibilă la nevoi, egoistă şi dezumanizantă.

            Pusă faţă în faţă cu umanismul iubitor, cu acceptarea blândă, cu compasiunea sinceră a Domnului Isus, toleranţa omului actual păleşte până la stingere. Cristos a separat net valoarea intrinsecă a fiinţei umane, ce poartă în sine amprenta divinului, de ceea ce face face ea, de preferinţele sale culturale, de tot balastul social care-o înconjoară. Isus n-a încurajat niciodată compromisul, promiscuitatea sau neadevărul. "Du-te şi să nu mai păcătuieşti" este modelul suprem de acceptare iubitoare. Este atâta dragoste şi atâta fermitate în replica aceasta, atâta compasiune neprefăcută şi intoleranţă sfântă, încât noi, creştinii acestui veac anti-creştin, nu mai putem pretinde  că nu avem înaintea noastră un model. Directiva divină e concretă: orice om este creatura lui Dumnezeu şi el merită şi trebuie să fie iubit prin prisma a ceea ce este, nu a ceea ce face sau ce crede. Doar aşa putem păstra distanţa faţă de unda pernicioasă a "noii toleranţe", arătând oamenilor, concomitent, acea dragoste care se dăruieşte, care iartă, care merge mai departe. Demersul nu e uşor. Nici Dumnezeu n-a spus asta. Dar e singura şi cea mai bună cale de a ne conduce aproapele la Cristos şi de a-i arăta un alt fel de toleranţă, de o altă sorginte - toleranţa divină veritabilă.